Statutul Rezistenţei Armate Anticomuniste din România. Cuvântarea lui Ion Gavrilă Ogoranu la Romfest 1998

„Suntem singura ţară din sud-estul Europei care a avut o rezistenţă armată anticomunistă, ce a durat 10 ani.”

Sunt cuvintele Preşedintelui României, rostite în plenul Congresului American. Cine a auzit sau a citit această afirmaţie e îndreptăţit să creadă că această pagină de istorie se bucură de aprecierea societăţii româneşti.

Nu voi face aici o istorie a rezistenţei anticomuniste. Spun doar atât: că Fundaţia „Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă” a inventariat circa 100 de grupuri înarmate şi vreo 20 de grupuri de paraşutaţi cu sprijinul puterilor apusene. Şi inventarul nu e complet. Când spun „grup”, înseamnă un număr de luptători morţi în luptă, alţii ucişi la Securitate, alţii condamnaţi la moarte şi executaţi, o mulţime condamnaţi la închisoare, familii alungate din vatra părintească, copii marginalizaţi.

Să luăm pe rând sectoarele vieţii româneşti, care ar fi trebuit să se ocupe de această problemă:

l) Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici.

Vă rog, citiţi Statutul din 1990, cu adăugirile ulterioare. În nici un paragraf nu se aminteşte în vreun fel de rezistenţa armată. Dar oare mai era nevoie, de vreme ce asociaţia cuprinde pe cei ce au făcut închisoare, canal? Da, pentru că nu toţi cei implicaţi în rezistenţă au făcut închisoare, în cazul grupului nostru făgărășean, sunt zeci, dacă nu sute de oameni care au rămas nearestaţi, necunoscuţi de securişti. Iată o fată, pe atunci de 18 ani, Anica lftim, care ne-a sprijinit ani de-a rândul. Dacă s-ar fi aflat, ar fi costat-o viaţa, cum s-a întâmplat în alte cazuri. Ea ştia la ce risc se expune şi totuşi şi l-a asumat. N-a cerut şi nu va cere vreo recompensă, nici materială, nici morală. Dar mă gândesc: nu era cazul ca măcar numele să-i fie amintit într-un rând, într-o pagină a istoriei noastre? Acelaşi lucru se poate spune despre soţiile, părinţii, fraţii şi copiii celor ce au luptat şi au murit.

Iată cazul a două văduve de luptători din grupul nostru. Au divorţat încă pe timpul când soţii lor se aflau la munte, la îndemnul lor, dar nu s-au recăsătorit. După statutele AFDPR-ului şi Decretul 118, ele nu pot avea calitatea de văduve de deţinut politic. Problema rămâne şi în cazul soţiilor care s-au recăsătorit, după moartea soţilor lor. Le-au crescut copiii luptătorilor. Nu-i nevoie de o recunoştinţă cât de târzie pentru devotamentul şi implicarea lor de atunci?

Nici în Ordonanţa din 10 iulie 1997 nu există. Sunt considerate persecutate din motive politice următoarele categorii de persoane:

– cei ce au făcut detenţie;

– cei deportaţi în străinătate şi prizonierat;

– cei internaţi abuziv în spitale psihiatrice;

– cei cu domiciliu obligatoriu.

Despre luptătorii din rezistenţă, nici măcar nu se aminteşte!

Cât se poate greşi o astfel de lege se poate vedea din următorul caz: Ion Ilioi, elev de liceu, după şase ani şi jumătate de luptă în munţi, cade rănit grav în mâinile Securităţii. Scapă de execuţie printr-o minune şi face şase ani şi jumătate detenţie. Anii de detenţie sunt luaţi în considerare, dar cei din munţi sunt pe nicăieri!

Personal, deşi am la activ condamnări de zeci de ani închisoare şi două condamnări la moarte, mă aflu, după statute, ilegal în AFDPR, obţinând calitatea în urma unei uimitoare acţiuni de constatare în justiţie.

De altfel, cred, AFDPR-ul a început cu stângul când a acceptat postura de victimă a regimului comunist. Noi nu am fost victime, ci luptători. Dacă reprezentăm ceva, e pentru ce am făcut împotriva regimului comunist, şi nu pentru că am suferit.

Cu sprijinul puterii, s-a creat imaginea „bunului deţinut politic”. Mai întâi el nu trebuia să fi făcut nimic. Ba, dacă era şi de stânga, era o notă bună în plus. Cu toate acestea, a fost arestat, chinuit şi condamnat la mulţi ani de închisoare, şi fie că el moare acolo, fie că iese, el îi iartă pe toţi câţi i-au făcut rău, se retrage şi stă cuminte în băncuţa lui…

Pentru toate cele de mai sus, noi, puţinii supravieţuitori ai Rezistenţei Armate, am înfiinţatFundaţia Luptătorilor din Rezistenţa Armată Anticomunistă, cu scopul de a face cunoscută ţării această pagină din Istoria României.

2) Cum ne privesc istoricii.

Personal, nu cunosc vreun studiu istoric care sa se ocupe de aceste evenimente. Revistele istorice nu scriu aşa ceva, parcă nici n-ar fi existat!

În Istoria Românilor, manual pentru clasa aXII-a de Mihai Manea şi Bogdan Teodorescu, problema este condensată în trei rânduri: „Au fost lichidate cu brutalitate încercările de rezistenţă armată din zona munţilor Bucegi, Făgăraş. S-a manifestat, deşi firav, o rezistenţă militară la instaurarea regimului comunist. Au acţionat astfel grupuri înarmate, ca de exemplu în Banat – Tănase, Ionescu, Blănaru, Spiru, în Oltenia – Dimitriu, în Argeş – Traian, Marinescu, în Făgăraş – Gen. Arsenescu şi fraţii Arnăuţoi. Deci nume fictive, necunoscute: Tănase, Ionescu, Dimitriu… din Spiru Blănaru face doi: Spiru si Blănaru, iar colonelul Arsenescu devine general Arsenescu! Nu s-a ostenit nici măcar să le treacă numele de botez. Scăpare din vedere? Nici vorbă. E vorba de batjocură curată!

Să ne mângâiem că nici altă rezistenţă nu a fost tratată mai cu respect? Iată: „între 1947-1952, au fost înscenate numeroase procese politice, ca acela al Partidului Naţional Ţărănesc, luliu Maniu şi Ion Mihalache, care s-au soldat cu pedepse grele la închisoare sau lagăre de muncă, unde au pierit mulţi adversari ai comuniştilor.”Din astfel de manual învaţă încă elevii din clasa a XII-a! Să ne mirăm că participanţii la Olimpiada de istorie din 1998 erau preocupaţi de probleme ca: deosebirile dintre marxismul clasic al lui Marx şi cel al lui Lenin, Kautzchi, Trotzki sau Stalin, că o tânără cercetătoare îşi ia ca obiect de studiu „Împărţirea după categorii sociale a deputaţilor din Marea Adunare Naţională din 1948”, ajungând la concluzia că ea a fost foarte justă?

3) Cum suntem priviţi de mass-media.

Pentru Televiziunea Română, în afara „Memorialului Durerii”, şi el marginalizat şi sabotat, noi nu existăm. O singură televiziune particulară, Tele7 ABC, ne-a chemat odată într-o emisiune, pentru a răspunde unor ofiţeri de Securitate, care au defăimat rezistenţa. Serialul s-a desfiinţat, iar moderatorul a fost îndepărtat!

Pentru ziarele mari, lupta noastră nu este o preocupare. În decembrie trecut, Fundaţia noastră a avut adunarea pe ţară la Muzeul Ţăranului Român. Am invitat toate posturile de televiziune, de stat şi particulare. Nu a venit nici unul! Am invitat toate ziarele centrale. Un singur ziar a pierdut o informare printre ştiri din pieţele Bucureştiului! Altul 1-a sfădit pe Preşedintele ţării că a fost prezent la adunarea noastră şi alt ziarist se întreba retoric: „Oare pentru democraţie au luptat cei din munţi?”, ca şi cum atunci când erau ucişi oameni şi expuşi la marginea drumului, când un întreg popor era batjocorit şi terorizat, când nu mai erai sigur pe viaţa ta, când nu ştiam dacă vom mai avea ţară, noi, între două lupte, ne preocupam de cum vom face privatizare după victorie, după metoda MEBO sau prin vânzare pentru un dolar! Şi totuşi pentru democraţie am luptat. Nici prin cel mai ascuns gând nu ne-a trecut că, atunci când comunismul va pieri, nu ne vom întoarce la situaţia ţării când a fost alungat Regele, la Constituţia de atunci.

Dar poate au apărut cărţi, care să vorbească despre rezistenţă. Au apărut câteva volume de memorii, tipărite în tiraje mici, din lipsa banilor. Şi aici un amănunt trist. Deşi Fundaţia noastră a apelat la sponsori, până în prezent cifra înscrisă în acest cont este tot 0 lei. Cărţile noastre nu au ajuns în librării ai căror proprietari sunt foştii beneficiari ai regimului comunist.

O altă piedică mare e încă zăvorârea pentru noi a arhivelor Securităţii, unde se află cele mai multe izvoare istorice. Nu avem încă o lege de scoatere la lumină a dosarelor de Securitate, pentru că cei în drept să o facă nu vor să o avem. Noi, foştii luptători, cerem scoaterea la lumină a tuturor arhivelor Securităţii, iar nu numai a „dosarelor personale”, ale celor care nu au fost membri de partid! Trebuie ştiut cine dădea ordinele de arestare a miilor de oameni, de ucidere în masă, ca bunăoară a celor luaţi din închisori în trenurile morţii. Vrem să aflăm din arhiva Securităţii care au fost expediţiile făcute în munţi pentru distrugerea noastră, unităţile armate securiste. Pentru a aprecia amploarea rezistenţei anticomuniste, trebuie cunoscute forţele care au activat pentru distrugerea ei.

4) Cum suntem priviţi de Armată.

Noi, luptătorii, ne-am considerat totdeauna că suntem adevărata armată română şi nu cea silită să cânte pe străzi: „O, Moscovă, patria mea!”. Aşa ne şi iscăleam: Armata Naţională Română. Era de aşteptat ca, imediat după Revoluţie, cei ce au luptat în rezistenţă, între care mulţi ofiţeri, să fie reintegraţi în Corpul Armatei Române, fiecare după meritele lui, să li se recunoască gradul, decoraţiile şi statutul avut. Lucrul nu s-a tăcut, iată un caz. Cele două văduve amintite, ai căror soţi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, au cerut să fie socotite văduve de veterani de război, deoarece soţii lor luptaseră pe front şi fuseseră răniţi şi decoraţi. Li s-a răspuns că lucrul nu este posibil, deoarece soţii lor au fost scoşi din evidenţa militară, în baza condamnărilor avute!

5) Din punct de vedere juridic, noi, luptătorii, ne aflăm în aceeaşi situaţie ca în regimul comunist. Condamnările date de instanţele juridice de atunci sunt toate trecute în cazierul nostrum. Iată cazierul meu. Pe lângă condamnările la închisoare, în condamnarea la moarte este trecut calificativul: „alcătuire de bandă teroristă”!

Doamnelor şi domnilor, de nouă ani societatea românească doreşte să cunoască un terorist în carne şi oase. Iată, îl aveţi în faţa dumneavoastră, atestat cu acte oficiale!

Fundaţia noastră a cerut Ministerului Justiţiei să iniţieze o lege, prin care să anuleze sentinţele date în baza legilor regimului comunist. Ni s-a răspuns că nu este posibil şi că fiecare să-şi facă reabilitarea pe cont propriu. Dar a fost o revoluţie, şi o revoluţie se justifică prin sine însăşi. Ar fi nu numai o umilire, dar şi o imposibilitate să poţi dovedi că am fost condamnaţi pe nedrept după legile de atunci. Noi am făptuit actele, de care am fost acuzaţi. Ne-am constituit în grup înarmat, am instigat, ne-am împotrivit forţei comuniste cu arma, n-am fost condamnaţi degeaba! Dacă se vrea să fim absolviţi de condamnările avute, e nevoie de o lege prin care să se recunoască că acţiunile noastre au fost benefice pentru naţiunea română, pentru demnitatea ei.

Încă un lucru. Toate condamnările noastre au fost urmate de confiscarea averii. Cei mai mulţi dintre noi n-am avut aşa ceva, dar au fost sute de oameni în munţi cărora li s-au confiscat gospodăriile, într-un sat din Apuseni 140 de oameni au fost în situaţia aceasta. Bărbaţii au fost ucişi sau închişi, iar femeile şi copiii strămutaţi în Bărăgan. Casele au fost confiscate şi date celor ce au ajutat Securitatea. După legile votate acum de curând, confiscarea a rămas legală şi definitivă! Am în faţă o sentinţă dată de Curtea de Apel din Alba lulia, prin care o casă făcută de soţ şi soţie, soţul condamnat la moarte, a rămas confiscată şi partea care i s-ar fi cuvenit soţiei, cu toate că ea nu a fost condamnată la confiscarea averii.

E posibil ca în casa învăţătorului Arnăuţoi să rămână în continuare, legal, postul de Poliţie?

Câteva cuvinte despre organele de anchetă. Am dori şi noi să fie anchetaţi foştii torţionari şi ucigaşii fraţilor noştri şi ai familiilor noastre. Nu pentru răzbunare, nici pentru dreptate. Voim doar să aflăm unde i-au aruncat pe fraţii noştri ucişi. Unde zac oasele celor din trenurile morţii? Ce-au făcut cu ei? Ce-a făcut cu copilul, smuls de la pieptul Alexandrinei Teglaru, ofiţerul ce i l-a luat? Unde l-a dus? Acestea nu-s persoane necunoscute. Le dăm noi numele şi adresa exactă. Este vorba numai de buna-credinţă a persoanelor abilitate de a întreprinde o anchetă în acest sens.

6) Cum suntem văzuţi de Biserica noastră națională?

Am lăsat la urmă acest subiect. Nu mai amintesc de cum sunau afuriseniile la adresa noastră atunci. E vorba de cum ne priveşte astăzi Biserica, ca instituţie. Nu ştiu să fi luat o atitudine limpede de condamnare a comunismului. Cât despre o apreciere favorabilă a celor ce s-au opus comunismului, nici vorbă! Măcar faţă de sutele de preoţi care au fost alături de noi în munţi şi au fost ucişi acolo sau condamnaţi la moarte şi executaţi, sau au umplut închisorile şi coloniile de muncă. Şi doar noi am avut conştiinţa că am apărat acolo nu numai fiinţa şi demnitatea neamului, dar şi Credinţa în Iisus Hristos. Au fost dintre noi tineri care, prin vieţuirea lor, s-au ridicat la nivelul Sfinţilor.

Am ridicat la Mănăstirea Brâncoveni de la Sâmbăta, Făgăraş, o cruce – monument pentru cei căzuţi în acei munţi. N-a trecut o lună şi Crucea a fost profanată, tăindu-se cu dalta numele părintelui Arsenie Boca de către stareţa Mănăstirii Prislop şi confesorul acelei mănăstiri, sub motiv că numele părintelui nu poate sta alături de al unor bandiţi! Într-o postfaţă a unei cărţi, o maică Julieta, autoarea morală a profanării sus-amintitei cruci, susţine negru pe alb: „Comunismul a fost de la Dumnezeu”! Nu vi se sperie gândul?

7) Noi şi Parlamentul.

Fundaţia noastră a iniţiat în primăvara acestui an şi a prezentat Parlamentului un proiect de lege cu privire la statutul din rezistenţa armată anticomunistă. Cerem în principiu:

– să se recunoască lupta noastră ca luptă legală pentru fiinţa şi demnitatea poporului român;

– să fie reintegraţi luptătorii în corpul armatei romane;

– să fim recunoscuţi în nume propriu ca persecutaţi politic, alături de cei care au făcut închisoare din motive politice;

– organele de stat sa găsească osemintele celor ucişi dintre noi.

Iată cum suntem trataţi azi de către lumea românească! Poate ar trebui o explicaţie, de ce se întâmplă acest lucru. Una ar fi că între luptătorii din rezistenţă au fost şi legionari, iar legionarii sunt o poveste despre care nu trebuie să se vorbească în istoria României, decât cel mult să fie prezentaţi ca o sperietoare. Şi cum cei ce au privit rezistenţa au constatat că în ea au fost mulţi legionari, și-au zis că este mai bine să nu se mai vorbească deloc de rezistenţă…

Dar nu cumva ar fi posibil să despărţim rezistenţa în cea „rea” legionară şi cea „bună” a celorlalţi, aşa cum s-a şi încercat de altfel? Ei bine, acest lucru nu e posibil. Grupurile de rezistenţă, indiferent de cine au fost iniţiate, au avut în componenţa lor şi ofiţeri, şi legionari, şi ţărănişti, şi inşi care nu avut vreo activitate politică. Rezistenţa nu a fost numai a unei categorii politice, ea a avut un caracter naţional. Drapelul sub care s-a acţionat a fost tricolorul, iar idealurile pentru care s-a luptat au fost ale neamului românesc în întregime.

Iată o analogie: în 1940, în Mişcarea Legionară erau înscrişi 1 milion de tineri între 16 şi de ani. Dintre aceştia, cel puţin 400-500 de mii au luptat în cei cinci ani de război pe front. Poate cineva să spună că nu au fost eroi, fiindcă erau legionari?!

Acelaşi lucru este şi cu luptătorii din rezistenţa anticomunistă. Iată un caz. Într-o groapă comună, la Sibiu, au fost găsite osemintele a 7 luptători, între care şi maiorul Dabija. Trei dintre ei au fost legionari, unul naţional ţărănist, iar doi nu ştim dacă au avut vreo orientare politică. Aceştia au luptat împreună. Au căzut răniţi împreună, au fost anchetaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi împreună. Au stat 40 de ani în aceeaşi groapă, amestecându-li-se oasele, de nu eşti sigur că în cei 7 saci de plastic sunt numai oasele celui scris pe etichetă…

Ce mână sacrilegă ar putea să tragă linie acum între legionari şi nelegionari, între buni şi răi?Luptătorii din rezistenţă nu pot fi luaţi decât împreună. Şi, la urma urmei, munţii erau şi atunci tot acolo unde sunt şi astăzi, în moţi egal pentru toţi tinerii României. Dacă numai unii dintre tineri au îndrăznit să se urce în ei şi să lupte, istoria va trebui să se mulţumească cu aceştia, buni sau răi, aşa cum au fost. Nu existenţa luptătorilor legionari face să fie marginalizată rezistenţa. Adevărul este că sunt forţe interne şi externe care, din diferite motive, nu iubesc nici un fel de rezistenţă împotriva comunismului, forţe care fac şi desfac multe în ţara noastră.

Se vor schimba treburile în viitor? Sunt sigur că da. Istoria românilor se trezeşte târziu, dar se trezeşte. Mi-e teamă numai să nu apară şi cu numele nostru ceva întreprinderi de băuturi spirtoase, cum există pe la Alba lulia una cu numele de Avram Iancu!

Trebuie spus, dacă mai e nevoie, că cerem schimbarea atitudinii faţă de noi a societăţii româneşti. Nu pentru noi, luptătorii, vrem acest lucru. Cei morţi, acolo unde sunt, nu pot fi atinşi nici de laudele, nici de hula duşmanilor. Pe foarte puţinii ce mai trăim, după ce am trecut prin ce am trecut, nu ne mai încântă deşertăciunile acestei lumi.

De recunoaşterea luptei noastre au nevoie tinerii, pentru a se simţi mândri că au avut astfel de înaintaşi. De recunoaşterea luptei noastre are nevoie Istoria României, ca să nu mai vorbească unii şi alţii despre… „neantul valah”.

16 septembrie 1998

Ion Gavrilă-Ogoranu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *