Temnitele comuniste pe scena Bucurestiului. MISLEA, CAMERA 4 s-a jucat la Sala Dalles.

 Spectacolul memorial închinat suferinţelor femeilor deţinute politic în închisorile comuniste, desfăşurat sub auspiciile AFDPR, a adunat un public numeros, din care nu au lipsit foştii deţinuţi politici şi urmaşii acestora. Două doamne prezente la acest eveniment s-au născut chiar în temniţele comuniste, unde mamele lor îşi ispăşeau pedepsele în calitate de soţie, respectiv soră de luptători anticomunişti. Câtă emoţie s-a adunat în sufletele acestor oameni, în timpul vizionării acestei piese de teatru, nimeni nu poate spune…

Mislea, Camera 4 este un proiect  al grupului de actori coordonat de entuziastul regizor Petru Ionescu şi inimoasa Silvia Codreanu, autoarea scenariului şi protagonistă a rolului Pazi – personaj al cărui nume este inspirat din cel al Aspaziei Oţel Petrescu, una dintre mucenicele temniţelor comuniste, dar care în interpretarea Silviei Codreanu primeşte o personalitate cu un temperament absolut original. Nu rareori în universul concentraţionar comunist s-au remarcat asemenea femei cu inimă de erou şi spirit pronunţat al demnităţii.

Spectacolul este mai mult decât o frescă a mediului de viaţă ostil din închisorile fostului regim totalitar. Este pur şi simplu o reeditare a atmosferei insuportabile dintre zidurile temniţelor. Iar spectatorii sunt integraţi pur şi simplu în această atmosferă, încă de la intrarea în sală, care se face cu câteva minute înainte de începerea spectacolului, la fluierul şi sub îndemnurile răstite ale gardianei îmbrăcate în uniformă, cu chipiu din anii 1950 (la acest spectacol autenticitatea recuzitei a fost un element de forţă), agitându-şi bastonul de cauciuc (şi el la fel de autentic). Regimul concentraţionar, contondenţa acestuia, mizeria, comportamentul bestial al gardienilor, ce degradează fiinţa umană până în pragul disperării îndemnând, uneori, la suicid, toate sunt redate cu o asemenea forţă dramatică, încât ajung să străbată fiecare fibră a spectatorului. Nu este genul de spectacol după care să mai găseşti dispoziţia de a ieşi la o masă în oraş. Şi de aceea, poate, la acest spectacol, actorii nu au ieşit la aplauze, după topirea lor în neantul acompaniat de isonul cântării bisericeşti ce învăluie finalul ultimei scene.

Îndrăznesc să spun că realizarea acestui minunat grup de actori este tocmai aceea de a fi creat un spectacol-document. Nu ştiu în ce măsură regizorul Petru Ionescu, Silvia Codreanu şi ceilalţi actori realizează aspectul de pionierat al realizării lor dramatice, fiind practic prima piesă de teatru-documentar, care reuşeşte să aducă la câţiva metri de tinerii de astăzi, pe viu, dramele zguduitoare petrecute, în urmă cu zeci de ani, dincolo de sârmele ghimpate ale lagărelor şi închisorilor.

Iar elementele de recuzită – încă o dată spun – autentice (zeghele, lanţurile, uniformele), nu fac decât să capaciteze la maximum realismul scenelor reînviate de actori.

Prin monologuri pline de o forţă a trăirii ce identifică perfect actorul cu personajul, ori prin dialoguri finalizate adesea în confruntări atât de reale încât nu poţi să nu tresari, se individualizează efigii ale diferitelor personaje şi trăiri din acel univers al ororii: drama rusoaicei ameninţată cu expulzarea în URSS, conştiinţa chinuită a delatoarei prăbuşită sub tortura insuportabilă, jertfelnicia deţinutei mistice ori zguduirea de conştiinţă a directoarei de penitenciar, pusă faţă în faţă cu deziluzia pricinuită de adevărata faţă a ideologiei în acre crezuse.

Inspirată de memorialistica de detenţie a femeilor anticomuniste, Silvia Codreanu s-a priceput să aducă între zidurile celulei de la Mislea, reînviate pe scena Sălii Dalles, frânturi din ororile petrecute în toate penitenciarele politice din acea perioadă. Căci în desfăşurarea acţiunii celor două ceasuri şi jumătate, cât durează spectacolul, s-au perindat şi scene petrecute aievea în reeducarea de la Piteşti, la Aiud sau la Târgul Ocna. Realitatea cutremurătoare dintre zidurile închisorilor politice a fost adusă în sala de teatru în toată goliciunea ei. Şi probabil că vor fi fost pudibonzi care să fi strâmbat din nas la auzul unor expresii precum cele din incantaţiile zămislite de mintea demonizată a lui Ţurcanu, la închisoarea de la Piteşti, în timpul Săptămânii Patimilor din acei ani ai reeducării prin tortură a studenţimii române. Dar cred că tineretul României are dreptul să afle needulcorat adevărul despre ceea ce s-a întâmplat acolo, în epicentrul infernului comunist.

Şi se pare că că Silvia Codreanu, Petru Ionescu şi minunaţii artişti care au oferit acest dar înainte de Paşti, au înţeles această misiune, asumând-o.

Mulţumim, Silvia Codreanu, Petru Ionescu, Mirela Comnoiu, Tatiana Mandraburca, Annemary Ziegler, Oana Rotar, Ştefan Costache, Cristina Pleşa şi Cosmina Olariu! Mulţumim preşedintelui AFDPR, cel care a ţinut mult ca acest spectacol să aibă loc, patronând evenimentul. Mulţumim voluntarilor Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, care s-au implicat, sprijinind organizarea acestui eveniment.

Florin Dobrescu


Liked it? Take a second to support Dobrescu Florin on Patreon!

Lasă un răspuns