Arhive categorie: Centrul de documentare

O confesiune inedita a inamicului nr.1 al comunismului din România

Acest om vorbea cu o voce egală și sigur pe sine. Ne reîntîlnisem la Sighet, în vara anului 1996. Ne-am retras în camera sa de la Hotelul Tisa, pe care o împărțea cu mai mulți foști deținuți politici, veniți la sesiunea de comunicări de la Memorial, organizată de Academia Civică.
De Ziua Eroilor: Ion Gavrilă Ogoranu - O confesiune inedită a inamicului nr.1 al comunismului din România
L-am urmărit și în cuvîntul său de la tribună, vorbind despre jertfa supremă a partizanilor, a prietenilor săi, dar aici, în camera de hotel, am putut discuta împreună cu el șu cu ceilalți, pe îndelete. Se lăsase demult seara, dar poveștile nu conteneau, depănate de o Șeherezadă care înșiruia suferințe și nume de martiri. Îl urmăream pe Gavrilă Ogoranu cu privirea ațintită la mînile sale, cu palme mari, bătucite de furcă și de coasă, pentru că a vrut să trăiască pînă la capătul vieții între fînețe și păduri. Ion Gavrilă Ogoranu poate fi socotit orice, dar nu un extremist. Este socotit astfel doar pentru a nu deveni un model, ceea ce, fără îndoială, istoria o va face atunci cînd vom avea deplinul curaj de a privi cu indiferență ingerințele în scara de valori operate de Legea 217. A făcut-o în felul ei chiar Securitatea, care îl socotea în anii 60 – 70 drept cel mai căutat om din România, fiind considerat pînă în 1976, cînd a fost prins de agenții poliției politice comuniste în gara Cluj drept „inamicul public nr.1”, pentru că trecuse deja mai bine de un sfert de veac după condamnarea sa în contumacie la moarte, fără a fi prins, pentru că a coordonat cel mai important nucleu al rezistenței anticomuniste.
Ion Gavrilă Ogoranu a ajuns din liderul de temut al rezistenței, după destrămarea acesteia în 1955, un simplu ajutor de morar, în comuna Galtiu, din județul Alba. Un ofițer superior de la București l-a anchetat șase luni, după capturarea sa în 1976, pentru a afla cum a reușit liderul celei mai importante grupări de partizani anticomuniști să scape atîta vreme. Nu a putut fi condamnat, pentru că pedepsele din anii stalinismului erau deja prescrise. Dar a fost supus unei vieți sub control, care însă nu l-a supus. Pînă la capătul zilelor sale, a fost doar un bun creștin și un model de cumpătare și generozitate, împărțindu-și pîinea cu amărîții zilieri de la capătul unui grajd de IAS, unde a fost trimis să lucreze sub strictă supraveghere pînă la Revoluție. A murit cu tristețea că România, țara lui, îl considera încă condamnat: cînd Ion Gavrilă Ogoranu s-a dus să-și ia un credit de la o bancă din Brașov, i s-a solicitat cazierul judiciar, unde figurau încă cele două condamnări ale sale, una la 15 ani detenție și alta la moarte, pentru crima de uneltire. Nu a primit creditul solicitat, de la banca unde inspector de credite era un fost ofițer de securitate brașovean. Avea nevoie de bani să-și repare acoperișul casei, stricat de o furtună. S-a stins demn, tăcut, în patria pe care o iubise și care îl condamna pînă la moarte pentru asta.
Am regăsit o casetă audio cu povestirile sale din acea seară de vară a anului 1996, de acum douăzeci de ani, pe care le redau mai jos, ca un pios omagiu adus ”inamicului nr.1” al comunismului din România.
„M-am  născut în 1923, în Țara Făgărașului, în satul Gura Văii, sub munte. Am urmat școala primară în sat, liceul la Făgăraș; în liceu am cunoscut și m-am împrietenit cu toți colegii mei cu care mă voi fi reîntîlnit în munte, colegi din satele de-acolo, am avut profesori foarte buni, care nu au supraviețuit comunismului – practic, numai cei care au murit de moarte bună nu au fost închiși sau trimiși la Canal, fără altă vină decît aceea de a fi fost educatori buni. Am făcut parte din Frăția de Cruce Negoiu de la Radu Negru, împreună cu alți zeci de tineri, apoi am intrat în armată, am făcut apoi Faculatea de Agronomie și Academia Comerială de la Brașov. Fiind în 1948 în ultimul an, și în ultima zi de cursuri  la Cluj la Agronomie și în penultimul an la Academia Comercială la Brașov,  n-am putut să le termin, pentru că în zilele de 15 spre 16 mai ne-au căutat, să ne aresteze, eram circa 400 de studenți din Cluj, am aflat de iminenta arestare și cu prietenii mei ne-am retras spre Făgăraș încetul cu încetul, toți cîți scăpaserăm de arestare. Din acești puțini scăpați am alcătuit grupul de rezistență anticomunistă din Munții Făgărașului, noi fiind o mică rămurică a rezistenței românești, avîndu-ne tactica și strategia noastră, soarta noastră, asemănătoare mai mult sau mai puțin cu a celorlalți din întreaga țară, care au luptat și nu puțini au murit, cu aceași scop: dărîmarea comunismului și întoarcerea României la libertate.
Am stat în munții Făgărașului pînă în 1955, cînd grupul nostru s-a despărțit în două părți, eu m-am retras și am rămas ascuns timp de 21 de ani în județul Alba, în satul Galtiu, acolo unde locuiesc și astăzi. Am fost arestat în cele din urmă în 1976, la Cluj, unde mă duceam de cîteva ori pe an, la rude și prieteni, acolo m-au arestat, m-au ținut vreme de șase luni la Securitatea din București, mi-au dat buletin și cu pripon strîns am devenit și eu un fel de om liber. Am lucrat într-o fermă zootehnică, printre oameni simpli, pînă în 1989”.
S-a lăsat un moment de liniște. L-am întrebat de Ion Gavrilă Ogoranu, care ședea pe marginea patului său, cu mîinile sale mari împreunate în poală, privindu-mă cu ochii săi blînzi de sub privirile stufoase, care a fost cea mai tristă zi din viața lui, aceea pe care nu o va uita niciodată și, apoi, cea mai fericită zi. Mi-a răspuns, mai întîi cu un oftat.
”Este interesant un lucru, că ziua cea mai tristă, sau cel puțin așa am simțit-o eu atunci, nu s-a petrecut pe vremea aceea, în care trăiam în munți cu prietenii mei și încercam să nu cădem în mîinile Securității, ci mai acum, în timpurile de după Revoluție. Pe vremea aceea, chiar și în situațiile cele mai grave, cele mai triste, cele mai tragic, uneori de-a dreptul dezastruoase pentru noi, totuși ne rămînea o speranță – speranța că într-o bună zi, lupta noastră și jertfa noastră  nu va fi zadarnică. Dacă chiar m-ați întrebat așa ceva, să știți că m-ați pus în dificultate, omenește vorbind… Mărturisesc că ziua  în care am fost cel trist și fără speranță, cel mai deziluzionat a fost ziua cînd în 1993, pare-se, am văzut la Televiziunea Română o scenă, petrecută în Patriarhie, în catedrala patriarhală; un grup de tineri îngenuncheați se rugau, un preot îi mîngia pe căpșor, alintîndu-i cu dragul nostru tineret. Copiii se rugau în catedrala patriarhală pentru ca Dumnezeu să-l aducă sănătos în țară pe Michael Jackson… aveau lacrimi în ochi și se rugau cu cucernicie, să spunem… iar preotul le cînta în strună, să zic așa.
Și cînd m-am gîndit că pe timpul nostru, gîndul nostru, visurile noastre erau de luptă, de muncă, de seriozitate și credință în soarta poporului român… Comparația asta între ce am crezut noi și rugăciunea lor mi-a prilejuit cea mai mare tristețe a vieții; au fost clipele cele mai grele prin care au trecut. Atunci trebuia să merg la București, se inaugurase un muzeu al suferinței românești, în apropiere de Palatul Regal, într-o casă bombardată, părăsită, arsă de la Revoluție (fostul sediu al Direcției a V-a a Securității – n. M.O.) și am refuzat să mai merg; la întrebarea Anei Blandiana, care e motivul pentru care nu mai fac acest drum la București, am răpuns cam destul de aspru și destul de nepoliticos: nu merg, pentru că nu vreu să îi fac concurență lui Michael Jackson.
Cel mai fericit, bunînțeles că m-am simțit în ziua Revoluției, cînd în București ni s-au arătat la televizor, în 22 decembrie, atîția tineri adunați, în veredea aceluiași scop pentru care am luptat și noi: alungarea tiraniei, alungarea comunismului, visul acestor tineri de a se înfăptui pe pământul României o altă lume, cu alte idealuri, cu alte visuri – îmi vedeam însăși realizarea visului meu din tinerețe. Nu am așteptat mult, în 22 decembrie am plecat din satul meu adoptiv, Galtiu, la Alba Iulia, la ceea ce s-a numit și acolo un fel de Revoluție, lucrurile s-au rezolvat și pentru că la televiziune se anunțase ca oamenii care au experiență a luptei, ofițeri în rezervă, să se prezinte la televiziune pentru a organiza rezistența, am plecat imediat în București, la televiziune, atunci m-am aflat și eu acolo, în zilele de 23 și 24 decembrie, printre miile de tineri care au răspuns chemărilor și au venit să apere televiziunea. Și mă socotesc destul de umilt pentru că nu mi-am dat seama, de fapt, ce se petrece. Eram cumva la mijloc și am luat toate lucrurile în serios, inclusiv mascarada cu teroriștii, care trăgeau de pe vîrfurile tuturor blocurilor din preajmă, în noi și între ei. Totuși, m-am simțit bine în mijlocul acelor tineri, atunci, pentru că vedeam aceeași dorință de libertate, aceeași dorință de mai bine, aceeași dorință de schimbare în țara noastră, pe care am trăit-o și eu.
Înainte, pe vremuri, n-aș putea spune că am avut doar un moment fericit. Cînd cîte un singur lucru ne reușea, în condițiile în care noi eram în permanență hăituiți de Securitate, ani la rînd și trăiam în condiții care ne-au călit, ne-au și îndîrjit, de exemplu să ieșim dintr-o încurcătură, dintr-o capcană care ne era întinsă… una dintre cele mai fericite zile a fost cînd am reușit să deblocăm un grup al unor frați de-ai noștri care se aflau înconjurați în munte de trupele Scurității. Asta s-a întîmplat în 1952.
Ei erau  în mijlocul unor cercuri concentrice de trupe de Securitate; se aflau blocați cinci dintre noi, din rezistență. Bănuiam numai lucrul acesta, pentru că nu veniseră la o întîlnire fixată anterior. Așa că eu i-am convins pe ceilalți ai noștri să facem ceva să îi salvăm, mai degrabă să covingem Securitatea că nimeni nu se afla acolo, în încercuire. Și atunci am luat inițiativa să mergem la cabana Bîlea, să ne arătăm sutelor de turiști care erau acolo, grupuri de utemiști veniți în week-end, după care sigur Securitatea, bănuiam noi, își va da seama că stau degeaba pe munte, pentru că noi ne aflăm la cabană și vor pleca după noi, eliberînd încercuirea: lucru care s-a și întîmplat. Într-adevăr, atunci mi-am dat seama că noi, un grup mic de șase oameni, cîți ne-am aflat la cabana Bâlea, putem să schimbăm soarta și să determinăm deplasarea unor unități de sute de oameni foarte bine hrăniți și înarmați, nu ca noi, printr-o mișcare inteligentă, deși foarte riscantă. Dar am făcut-o pentru frații noștri, pe care ne durea să îi lăsăm pradă încercuirii Securității. Le-am dovedit atunci și ne-am dovedit și nouă că degeaba au cotropit munții cu miile, noi, o duzină de oameni, le putem ține piept nu atît cu armele, pentru că orice confruntare era inegală, ci cu inteligența, care făcea ca orice mobilizare a lor să fie zadarnică. Acesta era unul din felurile noastre de a lupta, adică să îi punem să ne caute tocmai acolo unde nu eram și să-i vedem umiliți, cum se întorceau cu camioanele la bazele lor, fără să reușească să facă ceva împotriva noastră.
M-ați întrebat mai înainte de cite ori am fost mai trist; de cite ori pierdeam un prieten, pe cineva dintre frații noștri , desigur că eram triști… Pentru fiecare dintre ei, ceva din sufletul nostru se rupea și singura mîngîiere pentru pierderea suferită era că mîine sau poimîine ne va veni și nouă rîndul și ne vom revedea într-o lume mai bună; deci nu sîntem o excepție, ei nu sînt o pierdere, ci ne vom reîntîlni. Poate că nu m-am simțit mai trist, ci mai tensionat, în alertă, înfricoșat chiar… am fost de multe ori. Dar cea mai mare spaimă nu am trăit-o într-o zi, ci într-o noapte, în 1953. A fost o noapte… fără să ne dăm seama, am intrat în mijlocul unei tabere, unui dispozitiv al Securității; eram deasupra satului Cârțișoara, total blocați: în munte, de unde coborîsem, se îmbarcau în camioane unități ale lor, iar sub noi, satul era de asemenea împînzit de trupe  ale Securității. Spre munte am încercat să urcăm, dar la tot pasul erau patrule. În sat, se aliniau convoiae  de camioane care îmbarcau pe cei ce își terminau patrularea și debarcau pe alții. Noi eram la mijloc. O patrulă a trecut prin apropiere și ne-au strigat, crezînd că sîntem unii de-ai lor… am scăpat ca prin  minune, i-am strigat și noi și i-am salutat, ei ne-au întrebat „unde se adună compania a doua”, noi le-am spus că în sat, în capătul satului, nu știu dacă acolo se adunau sau nu se adunau; ei bine, toată noaptea am ținut-o din grijă în mai grijă, un singur pas greșit ne putea costa viața. A fost o noapte teribilă pentru toți, în jur foiau sute de soldați ai Securității, se auzeu ordine răstite, cîinii din sat… Vedeți, vorbim aici de frică, adică de o componentă a vieții de soldat, care e de mai multe feluri. E mai întîi o frică biologică, o frică instinctivă, atunci cînd te confrunți cu un asemenea pericol care este confruntarea cu dușmanul, care îți vrea moartea.
Frica este mai mare chiar atunci cînd pornești o acțiune, un atac în încercarea de a ieși dintr-o încercuire sau a scăpa de urmăritori. În timpul confruntărilor,  frica ne dispărea ca prin minune. Dar e o altfel de frică, eu îi spuneam frică rațională, adică frica de ceva ce nu s-a întîmplat, dar se poate întîmpla, pericolul nu e prezent, dar s-ar putea ivi. Aceasta a fost cea mai grea, pentru că ne-a însoțit ceas de ceas, față de un pericol care ar putea să survină în orice moment. Și cu cît durează așteptarea asta mai mult, cu atît frica crește și te consumă mai mult. Ei bine, lucrul acesta, frica aceasta din acea noapte de noiembrie din 1953 ne-a însoțit pînă cînd practic eram blocați, nu ne puteam duce nici spre pădure, nici spre sat, mai era și lună plină pe deasupra… eram deseori văzuți de grupe de patrulare, practic ne-am strecurat printre ei și ne-au considerat un fel de patrulă de-a lor.
Bucurie a fost între noi și în martie 1953, cînd am aflat că a murit Stalin, aveam un aparat de radio cu galenă la care ascultam știri. Speram că totuși din mortea acestui tiran va ieși ceva bun, se va schimba ceva în istoria României. De-atunci, chiar dacă speranțele noastre erau mult mai mari, privind în urmă, tot aș spune că zidul, Cortina de fier comunistă s-a fisurat iremediabil, a început să crape. Trebuie să înțelegem că regimul comunist a murit cam de moarte bună. E adevărat că l-am ajutat noi, l-au ajutat și dizidenții, muncitorii din Valea Jiului sau Brașov, doamna Cornea, Europa Liberă cu al dumneavoastră, Neculai Constantin Munteanu… toți au grăbit această moarte”.

Lupta anticomunista

„Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină.” (Ion Gavrilă Ogoranu)

Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: Securitatea.
Românii au ieşit din ce-al doilea război mondial ca popor învins şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.
Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spinarea semenilor lor.
Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da” sau „nu”, în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.
România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei „Pantiuşa” Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, Vincse, şi Aranici.
Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot cuprinsul ţării.
Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.
Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.
Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.
În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.
În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc (ing. Pop), Partidul Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe.
S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.
Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold „Kim” Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).
În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.
Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.
Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.
Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.
Grupul Carpatin Făgărăşan
Într-un raport al Securităţii a fost dată cifra de 1300 de astfel de grupări. În arhiva Securităţii nu se găsesc date despre grupurile paraşutate de puterile vestice în România, decât ceea ce a apărut în presă cu prilejul procesului din noiembrie 1953, necunoscându-li-se numărul.
Între grupurile de rezistenţă din munţi, se numără şi grupul făgărăşan, la început sub numele de banda Haşu, banda Haşu-Gavrilă, banda Gavrilă. Ei s-au numit Grupul Carpatin Făgărăşan.
Era prin 1947. Câteva sute de făgărăşeni gata de a se opune cu arma stăpânirii comuniste impusă de Armata Roşie. Era vremea când Braşovul urma să se numească Oraşul Stalin, din raionul Stalin, din regiunea Stalin, unde era instalat la Securitate (care încă mai avu scurt timp denumirea de Siguranţa statului) consilierul sovietic Alexandru Filipov, ajutat de colonelul de securitate Coloman Ambruş, căpitanii Ernest Deitel, Izu Averbuch (Auerbach), Moritz, Francisc Gergely, Alexandru Nagy şi alţii cu nume de aceeaşi rezonanţă, dar şi de colonelul Gheorghe Crăciun, căpitanul Ion Cârnu, Stelian Alexandrescu şi Stoica. Cei dintâi comandau, iar ceilalţi executau treburile murdare.
Ion Gavrilă Ogoranu era încadrat într-o organizaţie condusă de tânărul inginer Gheorghe Toader, şef de promoţie a Politehnicii din Bucureşti. Se aflau în legătură cu rezistenţa militară din garnizoana Făgăraş, prin cpt. Sabin Mare, precum şi cu organizaţia studenţilor şi muncitorilor din Braşov, prin Gheorghe Jimboi şi fraţii Alexandru şi Ion Fulicea. Se cunoştea existenţa la vremea aceea a unui comandament unic pe ţară al tuturor forţelor anticomuniste. La Sâmbăta de Sus se afla, cu domiciliu obligatoriu, prof. Nicolae Petraşcu, secretar al Mişcării Legionare, iar în Recea se afla generalul în rezervă Vasile Mitrea.
La arestările din 1948, au fost închişi cei mai mulţi dintre studenţii făgărăşeni activi în mişcare, între care Iancu Morar, Moise Bărcuţean, Ion Ivan, Gheorghe Peptea, Gheorghe Bulgăr, Octavian Tomuţa, Octavian Crişan, Octavian Popa, Aurel Nuţiu, Nelu Muntean. Dintre cei arestaţi atunci urmau să fie ucişi în închisoare: ing. Gheorghe Toader, dr. Petru Săbăduş, Gheorghe Jimboi şi muncitorul Ion Fulicea. De asemenea au fost arestaţi majoritatea fraţilor de cruce de la Liceul Radu Negru, în frunte cu Victor Roşca. În timpul arestărilor de la Braşov a fost împuşcat şi ucis în stradă, în plin oraş, studentul Isac.
Trebuie amintit că arestările din 1948 au fost făcute de comisari ai Siguranţei, Poliţiei, şi ofiţeri ai Jandarmeriei, care la mai puţin de un an urmau să fie la rândul lor arestaţi şi condamnaţi.
Puţinii studenţi şi elevi scăpaţi de arestare au pus bazele grupului de rezistenţă de pe versantul nordic al munţilor Făgăraş.
În partea răsăriteană a judeţului Făgăraş, s-a organizat grupul „Vultanul”, sub conducerea învăţătorului Pridon, din Părău, căpitan în rezervă, fost voluntar în armata română în primul război mondial. Alături de el se afla studentul Marcel Cornea, învăţătorul Ioan Boamfă şi tânărul Ioan Buta. Fraţii de cruce Ion Mogoş şi Niculae Mazilu, ieşiţi din închisoare, au adunat într-o organizaţie tinerii din satele din jurul Făgăraşului şi, prin Victor Ioan Pică, au reînfiinţat frăţia de la Liceul Radu Negru.
Au urmat apoi ani lungi de înfruntări cu forţele regimului: Miliţie, Securitate sau chiar cu armata activă. În cele 146 dosare de urmărire ale Securităţii apar menţionate 108 acţiuni întreprinse împotriva grupării, iar dintre membrii ei au căzut pe rând, după cum urmează: primul ucis în luptă în noiembrie 1950, a fost studentul Marcel Cornea, în satul Părău, şi a fost prins rănit studentul Gilu Radeş. A urmat în decembrie, feciorul Toma Pirău (Porâmbu), căzut în luptă în satul Ileni, în şura lui Dumitru Cornea.
În Sărata, a fost împuşcat învăţătorul Ion Cândea. În ajunul Crăciunului, mor vânduţi, luptând, elevii: Ion Mogoş şi Niculae Mazilu în satul Pădureni, judeţul Timiş, în casa lui Traian Muraru. Sunt prinşi răniţi într-o ciocnire în Râuşor elevul Silviu Socol, ţăranul Gheorghe Arsu, studenţii Gheorghe Duminecă şi Nicolae Stanciu din Aluniş, Olt. Toţi aceştia, împreună cu plutonierii Partenie Cosma, Dumitru Cornea, Traian Muraru, învăţător Pridon, căpitan activ Traian Monea au fost condamnaţi la moarte anul 1951. Sute de oameni au foist arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de închisoare. A fost arestat şi studentul Mihai Maga, a pierit fără urmă sublocotenentul Frâncu.
Pleacă dintre noi în străinătate căpitanul Sabin Mare, cu angajamentul că se va întoarce paraşutat. Sunt ucişi în condiţii necunoscute, membrii grupului de paraşutaţi, lansat la Sărata, Făgăraş: Constantin Săplăcan, Ilie Puiu, Wilhelm Spiendler, Mathias Bohn şi Gheorghe Bârsan. În legătură cu ei sunt condamnaţi la moarte şi executaţi fraţii de cruce Mircea Coman şi Serafim Ilisie.
În 1951, în decembrie, este rănit grav, căzând în mâinile Securităţii, luptătorul Dumitru Moldovan din Lisa, Făgăraş, şi este prins tatăl său, Vasile Moldovan. Este prins Petru Novac, tatăl lui Nelu Novac.
În februarie 1952, în satul Voievodeni, este vândut şi ucis Andrei Haşu (Baciu), conducătorul de fapt al grupului. Spre finele anului 1952, în Poiana Sibiului, este ucis în luptă, lt. „Dumitriu”, pe numele real Gheorghe Ionele din Arieşeni, Alba. Este prinsă în Avrig, a doua zi de Crăciun, Lenuţa Faina.
Timp de doi ani n-a mai murit nimeni din grup. Au rămas 11 persoane, venind şi Ioan Pop din Lisa în rândurile grupării. În 1953, a murit sau a fost prins căpitanul Sabin Mare, alături de Gavrilă Pop.
La 6 august 1954, cad în luptă cu forţele Securităţii la Obreja, Alba: Gheorghe Şovăială şi Gelu Novac. La 20 august, cade în mâinile Securităţii la Avrig, grav rănit, elevul Ion Ilioi. Este prins rănit în Porumbacu de Jos, preotul greco-catolic Ioan David şi cumnatul său Candid Bărdaş. În Porumbacul de Sus, este prins dr. Consantin Cismaş.
În iunie 1955, Remus Sofonea, rănit grav, şi Laurean Haşu hotărăsc să se sinucidă pentru a nu cădea vii în mâinile Securităţii. Laurean Haşu nu moare, ci e salvat şi vindecat de prof. Olimpiu Borzea.
Sunt prinşi prin vânzare, pe rând, în anul 1955, studenţii Ion Chiujdea şi Laurean Haşu, elevii Ioan Novac şi Victor Metea, iar în primăvara anului 1956 Ioan Pop. Aceştia, împreună cu prof. Olimpiu Borzea şi dr. Nicolae Burlacu, sunt condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava în noiembrie 1957, mai puţin ultimii doi, cărora li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Victor Metea, care a refuzat să facă cerere de recurs şi graţiere, drept pedeapsă, a mai fost ţinut viu în lanţuri, până în aprilie 1958. Dr. Pompiliu Stanciu a murit în arestul Securităţii, în condiţii suspecte.
Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-au fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care i-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii. Dintre acestea amintesc: fam. Borzea din Viştea de Jos, Bucelea din Viştea de Sus, fraţii Elisabeta Malene şi Remus Budac din Cârţa, fam. Vasile Mureşan din Dăişoara, Bârsan din Retiş, Aroneasa, Comşa, Gavrilă, Iftim din Cincu, Aurel Dăişorean din Merghindeal, Ieronim Mihai din Bărcut, Ieronim Albu din Crihalma, Gheorghe şi Ion Buta din Jibert, medicii Gheorghe Brescan şi Vasile Munteanu, Ion şi Nicolae Grecu din Şoarş, sute de familii din toate satele din Ţara Oltului, care se găseau ca bănuiţi în arhivele Securităţii. Nu trebuiesc uitaţi sutele de ciobani din Argeş şi Muscel, nici pădurarii din zona Făgăraş.
Caracteristic pentru toţi aceşti oameni e declaraţia preotesei Valeria Raita, dată la Securitate: „Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe Metea şi pe Gavrilă, care-mi sunt dragi ca şi copiii mei”.
Nu doar ei au făcut rezistenţa anicomunistă. Înaintea lor au fost preoţii ortodocşi sau uniţi cu Roma, în frunte cu Arsenie Boca, stareţul Mănăstirii Sâmbăta, preot David Ion din Scorei, Stanislav Axente din Lisa, Dascălu din Arpaş, Bălescu din Ucea de Sus, Moldovan din Recea, Raita şi Motoc din Săsciori, Coriolan Buracu din Făgăraş, şi alţii care au luat calea închisorilor sau a Canalului.
Aceeaşi atitudine demnă au avut-o intelectualii din regiune, în special profesorii şi învăţătorii. Lista lor începe cu prof. Nicolae Petraşcu, Virgil Mateiaş, Romulus Ursu, Valer Literat, Mihai Novac, Săbăduş, notarul Moise Câlţea. Ei au fost în acel colţ de ţară un dram de demnitate creştină şi naţională, un picur de speranţă în viitor. „I-am întrebat”, scrie unul din martori, într-o declaraţie în arhiva Securităţii, „dacă ei mai cred într-o cădere a regimului comunist din ţară. Mi-au răspuns: ce nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu”.
Rezistenţa făgărăşană, ca de altfel întreaga rezistenţă anticomunistă pe ţară, lucru ce reiese din documentele de atunci, a avut trei caracteristici:
Caracter naţional, indiferent de cine a fost iniţiată şi constituită, militari, legionari, ţărănişti, intelectuali, studenţi, elevi, ţărani, muncitori, preoţi, scopul rezistenţei era SALVAREA ROMÂNIEI DE REGIMUL COMUNIST, sau măcar salvarea demnităţii poporului român. Drapelul sub care se lupta era tricolorul. Toţi aveau conştiinţa că reprezintă adevăratul stat român, şi nu cel impus cu forţa de Armata Roşie şi consilierii sovietici. În acuzaţiile ce li s-au adus şi pentru care au fost condamnaţi era şi aceea că şi-au însuşit atribute ale statului român. Adevărat, aşa a fost. Cu această conştiinţă s-a luptat şi s-a murit! De asemenea aveau conştiinţa că reprezintă adevărata armată română, şi nu cea silită să cânte pe străzi, „O, Moscova, patria mea”.
Al doilea caracter a fost cel creştin. Luptând pentru neamul românesc, au luptat cu credinţa că luptă pentru prezenţa lui Hristos în sufletul neamului nostru, pentru valorile creştine, pentru adevăr şi dreptate, pentru ca neamul nostru să rămână creştin aşa cum a fost în cei 2000 de ani.
Caracter monarhic, luptam pentru o Românie regală, cu o constituţie democratică, în care să se prevadă: drepturi, obligaţii şi libertăţi pentru toţi cetăţenii ţării, de orice neam şi de orice stare socială.
Tactica Şi strategia Grupului Carpatin FĂGĂRĂŞAN
Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.
Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („…pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi locotenentul de Securitate Alexandru Moritz.)
Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi munţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde, odată descoperit centrul de rezistenţă, Securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă, eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.
Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.

Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile Securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele Securităţii, dactilografiate sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost microfilmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă, microfilmată.
După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul volum în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.
În prefaţa volumului al treilea, am spus că, pentru a scrie o istorie a grupului, pe lângă amintiri, e nevoie de documentele Securităţii.
Astăzi le avem. Nu toate. La C.N.S.A.S a sosit de la Securitate dosarul operativ 846.873, înregistrat aici sub nr. 770. Sunt în total 124 de volume, ce cuprind 49.890. file. Din acest număr 30 volume au fost alcătuite de Miliţie, restul de Securitate. Tot aici se mai află un dosar penal, format din 16 volume, cuprinzând procesul din 1957 şi condamnarea luptătorilor la Sibiu. Se mai găsesc câteva dosare provenite de la regionalele Securităţii, altele decât cea din regiunea Stalin. Nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din oraşul Stalin din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnări la moarte. Nu se află informaţii despre paraşutaţii de către puterile apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiştilor americani, englezi şi francezi. Nu se află nici o referire la modul cum a fost arestat şi anchetat autorul acestor rânduri, şi nici despre urmărirea sa, ulterioară. Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informaţii în urma cărora am fost acuzaţi de legături cu imperialiştii, pentru a fi condamnaţi pentru spionaj şi trădare. Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenţei anticomuniste.

Ion Gavrilă Ogoranu – Biografie

Ion Gavrilă s-a născut la 4 ianuarie 1923 în satul Gura Văii din Ţara Făgăraşului, într-o familie de ţărani vrednici. A fost unicul băiat între 2 surori, Ileana şi Eugenia. În sat li se spunea «ai Ogoranului».

Aici Ion Gavrilă a crescut într-o lume plasată în armoniile primordiale ale vieţii, în spiritul valorilor creştine, al omeniei şi iubirii de frumos. Clasele primare le-a făcut aici, în Gura Văii. Toate aceste zile frumoase, cu luminile şi umbrele lor, avea să le evoce cu nespus talent în cartea “Amintiri din copilărie“.

A urmat cursurile prestigiosului Liceu Radu Negru din Făgăraş. Aici se va înrola, cu mai mulţi colegi, în Frăţia de Cruce « Negoiul ». Frăţiile de Cruce (FDC) erau organizaţii anticomuniste ale Mişcării Legionare, destinate educării elevilor. Pentru că îi plăcea munca pământului, deprinsă de la tatăl său, Gheorghe Gavrilă, s-a hotărît să urmeze Agronomia. Astfel a devenit student al Facultăţii de Agronomie din Cluj. Totodată, s-a înscris şi la Academia de Studii Comerciale din Braşov, pe care o urma în paralel. În 1942 Ion Gavrilă avea să fie condamnat şi încarcerat pentru activitate în FDC.

Norii negri.

Schimbările contra firii impuse cu forţa de guvernul Groza, la adăpostul şenilelor sovietice au atras opoziţia studenţimii române. În ziua de 10 mai 1946 a avut loc demonstraţia studenţească de la Cluj. Ion Gavrilă Ogoranu era în al 2-lea an de studenţie. Ulterior manifestaţiei, comuniştii au atacat Universitatea şi căminele studenţeşti, devastîndu-le cu topoarele.

 

Studenţii din din dealul Mănăşturului s-au înarmat cu bâte, pietre şi pari, baricadînd porţile. Lor li s-au alăturat oameni din satele din jur, din părţile Dejului şi aproape toată populaţia Clujului. Ziarele de limbă maghiară ale partidelor comunist şi socialist jubilau, anunţând : „O lecţie dată studenţilor“. Dar studenţii au continuat cu greva generală, cerînd pedepsirea vinovaţilor. Ion Gavrilă a participat direct, ca vicepreşedinte al studenţilor de la Agronomie. Rectorul i-a somat pe studenţi să depună carnetele la rectorat şi să se prezinte la cursuri. Din 6000 de studenţi, doar 14 s-au conformat. În schimb, centrele universitare de la Timişoara, Bucureşti, Braşov, Iaşi s-au solidarizat cu greva clujenilor. Acelaşi lucru l-au făcut şi studenţii din Cehoslovacia. Greva a durat peste 10 zile. Ion Gavrilă scăpa de astă dată de o condamnare.

Începe Rezistenţa !

Reuşind să scape de masivele arestări din noaptea de 15 mai 1948, Ion Gavrilă începe recoagularea elementelor dispersate în urma uriaşei lovituri. El participă activ la pregătirea Rezistenţei Armate Anticomuniste promovată de partidele istorice, de Mişcarea Legionară şi de ofiţeri ai armatei române. Un timp lucrează la o fermă de lângă Braşov. Aici va afla că a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, în contumacie, în “Procesul Marii Trădări Naţionale”, înscenat de comunişti, la comanda KGB, împotriva conducerii Mişcării Legionare, unor înalţi ofiţeri şi principalilor industriaşi din România. Începând din 1948, împreună cu alţi studenţi, ofiţeri şi elevi, a organizat “Grupul Carpatin de Rezistenţă Naţională Armată” din Munţii Făgăraşului, după toate regulile militare.

“Haiducii lui Dumnezeu”.

Până în 1949, instrucţia s-a făcut într-o tabără cu corturi şi armament. După acest an, dezvoltarea Securităţii n-a mai permis acest mod amplu de activitate.

Doisprăzece tineri au renunţat la tot: carieră, familie, statut social, formând nucleul propriu-zis al partizanilor făgărăşeni. În schimb, mii de oameni din satele Ţării Făgăraşului au constituit o adevărată reţea secretă de susţinători şi furnizori de informaţii ai Grupului Armat Făgărăşan.

Timp de 7 ani au dus o activitate de guerillă, organizîndu-se în grupuri mici, mobile, uşor deplasabile, care puteau fi oricând oriunde. Au înfruntat vitregiile naturii alpine, dar şi ura şi mişelia comuniştilor. Au fost susţinuţi de familiile din satele făgărăşene, dar au existat şi localnici care s-au vîndut comuniştilor, trădîndu-i. Au urmat ani de arestări    masive,    condamnări, execuţii. Au acţionat în permanenţă după legile moralei creştine şi ale onoarei militare. Nu au ucis decât în ciocnirile directe cu Securitatea, atunci când lupta deschisă era singura şansă de scăpare. În schimb, ori de câte ori au avut în bătaia puştii membrii trupelor de Securitate, dornici de galoane, nu au tras, deşi o puteau face.

În 1951, Ion Gavrilă avea să afle că a fost condamnat, tot în contumacie, la moarte, pentru organizarea Rezistenţei Armate. Dar nu a fost prins niciodată de Securitate. Mereu era cu un pas înaintea lor. A fost persoana care timp de aproape 30 de ani n-a putut fi arestată de comunişti. Chiar dacă în Ţara Făgăraşului au fost aduse batalioane întregi de armată şi securişti dornici de galoane. Gavrilă este rănit într-o ciocnire cu trupele de Securitate, în mai 1954.

Din întregul grup, doar doi vor scăpa cu viaţă, iar din aceştia unul va cunoaşte supliciul închisorilor, comuniste. Totuşi, toţi cei căzuţi nu au murit în luptă, ci prin vânzare. Eternul tragic blestem al Neamului Românesc !

Mlaştina deznădejdii.

Rămas singur în munţi, Ion Gavrilă va purta de-acum în suflet durerea pentru camarazii pierduţi. În cartea sa, el avea să descrie aceste tragice momente astfel: “Când bate vântul în munţi, de se cutremură şi şuieră stâncile, uneori se năpusteşte asupra unui picior de pădure de brad cu atâta înverşiunare şi îi răstoarnă cu răgăliile în sus sau îi frânge când pământul este îngheţat, încât, în răgazul a câtorva minute, o pădure de brad mândră e la pământ.

„Uneori, unde şi unde, câte un brad, cine ştie prin ce minune a întâmplării, rămâne în picioare. Dacă acel brad ar avea conştiinţa existenţei sale, ar fi tentat să creadă că a avut noroc, faţă de fraţii săi ucişi într-o clipită. Şi poate se mângâie că a supravieţuit. Nu ştie că-l aşteaptă o soartă mult mai tristă decât a fraţilor săi căzuţi…”

Un liman: Galtiu

Scăparea sa a fost la Galtiu, lângă Alba-Iulia. Aici s-a ascuns la familia Anei Săbăduş, soţia fostului său coleg de liceu, doctorul Petru Săbăduş, condamnat de comunişti şi ucis în închisoare. O vreme s-a ascuns la moara din Sîntimbru. Ana Săbăduş avea să-i devină credincioasă soţie. În taină şi-au unit destinele înaintea lui Dumnezeu. Acesta l-a ocrotit de cei ce-l căutau, ca pe Proorocul Ilie, odinioară, să-i ia viaţa. În ciuda vizitelor făcute, sub diferite pretexte, de vecini informatori sau securişti travestiţi în necunoscuţi de treabă.

« Nici o mişcare, Gavrilă,  că tragem ! »

Ion Gavrilă a fost prins într-o seară de primăvară a anului 1976, la Cluj, de un amplu dispozitiv de securişti deghizaţi în salahori la lucrările de construcţii. A fost anchetat timp de cinci luni la Securitatea din Bucureşti, unde s-a încercat iradierea sa, într-o încăpere special amenajată în acest scop.

Cu acest prilej a aflat că de persoana sa se interesa însuşi secretarul de stat SUA Kissinger. Pe atunci România condusă de Ceauşescu cunoştea o îmbunătăţire – de nevoie – a relaţiilor cu Washingtonul, dictatorul comunist vizitîndu-se în acea perioadă cu preşedinţii americani Carter şi Nixon.

După 1989, Ion Gavrilă avea să afle că, într-adevăr, camarazii refugiaţi în SUA, prin făgărăşeanul Ion Halmaghi, înaintaseră preşedintelui Nixon o listă cu nume ale unor luptători în Rezistenţă, de care acesta se interesase personal la Ceauşescu.

În «libertate»

Eliberat, Ion Gavrilă a fost angajat, de-abia după un an, ca muncitor la I.A.S. Apoldu de Sus, iar apoi ca tehnician la I.A.S. Miercurea-Sibiului, unde a lucrat până la pensionare.

Cruciada Copiilor

Evenimentele din Decembrie 1989 îl fac pe Ion Gavrilă să ia calea Bucureştiului. În zorii zilei de 23 decembrie, fostul şef al partizanilor din Munţii Făgăraşului cobora din tren în Gara de Nord, într-o capitală unde tirania se zdruncina prin sângele atâtor copii nevinovaţi. Cum era firesc, a mers la Televiziunea Română « Liberă » (sic !), unde oportuniştii şi uneltele vechiului regim monopolizau, deja, pe rând micul ecran. La solicitarea sa de a i se da voie să apară pe post, crainicul Gheorghe Marinescu, cel care ani la rând a minţit cu neruşinare un popor întreg, îi interzicea lui Ion Gavrilă accesul la tribună, cu replica devenită celebră: « Contra cui aţi luptat în munţi: contra comuniştilor sau contra legionarilor ? »

Se strâng rândurile

Breşa creată în structurile sistemului comunist de cutremurul istoric din Decembrie 1989 a dat posibilitatea recoagulării vechilor luptători în Rezistenţă, risipiţi de teroarea bolşevică. Aceştia s-au manifestat sub diferite forme, ca asociaţii, fundaţii şi partide politice. Ion Gavrilă Ogoranu participă, ca membru fondator, la întemeierea Partidului « Pentru Patrie », în 1993. În 1995 devine vicepreşedinte al acestui partid, funcţie pe care o va deţine până în martie 2005. În luna noiembrie a aceluiaşi an, avea să fie ales Preşedinte al Partidului « Pentru Patrie ».

Concomitent, Ion Gavrilă Ogoranu a activat în numeroase organizaţii cu caracter civic, între care Fundaţia « George Manu », Fundaţia « Buna Vestire », Academia Civică, Memorialul Sighet, ca şi în prestigioasa « Amnesty International » – alături de personalităţi ca preşedinţii americani Reagan şi Bush-senior.

În 1997 a întemeiat Fundaţia Luptătorilor în Rezistenţa Armată Anticomunistă.

Legământul din noaptea Învierii

Paştele anului 1952. O zi frumoasă de primăvară cînd frunzele codrului se răsfăţau în soare, iar florile copacilor tămâiau cu miresme văzduhul. In munţi, un grup de tineri trăiau unul din cele mai mari impasuri sufleteşti ale vieţii lor.

O parte din membrii Grupului de Rezistenţă condus de Ion Gavrilă Ogoranu căzuseră deja în luptele cu Securitatea. Marcel Cornea, Silviu Socol, Porîmbu, căpitanul Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cosma şi Baciu nu mai erau printre cei vii.  Şi în acea noapte de Înviere, cei rămaşi în viaţă s-au adunat pe povârnişul muntelui ce cobora până în apropierea Mănăstirii Sâmbăta de Sus, pentru a asista şi ei, cei alungaţi din lumea asta asemena strigoilor, de sub streaşina codrului, la slujba Învierii. „Se vedea lume în faţa altarului improvizat în pădurea rară din apropierea clopotniţei. Auzeam frînturi din troparul Învierii. Am rămas tăcuţi cît a ţinut slujba şi ne gîndeam la cei căzuţi. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Andrei Haşu căruia îi spuneam Baciu” povestea Bădia. Remus Sofonea, zis Brîncoveanu, din Drăguş, a spart liniştea grupului şi a spus. „Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lîngă această mănăstire”. A fost legământul frăţiei lor.

După decretul de graţiere semnat de comunişti la presiunile Occidentului, în 1964, erau puţini cei rămaşi. Ţara Făgăraşului era în doliu, ca de altfel întreaga Românie. Tăvălugul Securităţii a ras tot ce i-a ieşit în cale: copii, femei, bătrîni şi bărbaţi. Din Rezistenţa armată din Munţii Făgăraşului cei care au supravieţuit puteau fi număraţi pe degetele de la o mînă. Legământul lor din 1952 s-a concretizat abia după 43 de ani. Dar nu întru totul.

Crucea de la Sâmbăta de Sus

Abia după Decembrie 1989 supravieţuitorii Rezistenţei au putut vorbi între ei. Credincios Legământului făcut, Ion Gavrilă Ogoranu i-a contactat, iniţiind o acţiune de restituire a Istoriei, care continuă şi azi, după moartea lui.

El a fost sufletul grupului de iniţiativă care a hotărât ridicarea unei cruci la Mănăstirea Brîncoveanu. Timp de doi ani s-au zbătut să obţină aprobările Mitropoliei Sibiu pentru a putea amplasa crucea pe terenul mănăstirii.

Pentru realizarea proiectului a fost ales arhitectul Anghel Marcu din Bucureşti, autorul a numeroase monumente ale Rezistenţei (Balaciu, Aiud, crucea lui Nae Ionescu de la Bellu etc.), recomandat de fostul deţinut politic Niculiţă Goga.

Constantin Marinete a sculptat crucea în marmura achiziţionată de la cariera Ruşchiţa. Au stabilit apoi numele luptătorilor căzuţi. S-a depăşit cu uşurinţă numărul de 500. Monumentul a fost plătit tot de către supravieţuitori.

Construcţia a ajuns la 3 milioane de lei (la valoarea anului 1994-95). Postamentul crucii a fost turnat de Gheorghe Haşu, un meşter din Lisa. Sfinţirea monumentului a avut loc în ziua de 17 octombrie 1995. Atunci a fost prima întîlnire a luptătorilor şi sprijinitorilor rezistenţei după 50 de ani. Primul buchet de flori în memoria eroilor căzuţi a fost depus cu 2 zile înainte de inaugurare de Regina Ana.

De atunci, majoritatea creştinilor aflaţi în trecere pe la Mănăstirea Sâmbăta de Sus aprind lumânări şi depun flori. Şi tot de atunci, în fiecare an, în prima duminecă după praznicul Sfîntului Prooroc Ilie, supravieţuitorii structurilor de Rezistenţă, rudele celor căzuţi, tinerii care au înţeles discursul jertfei celor căzuţi pe crestele Carpaţilor pentru Libertate, Credinţă şi Patrie, se adună la Cruce.

Am ales această sărbătoare pentru că şi Sfîntul Ilie a fost prigonit. Aşa am fost şi noi, luptătorii, de către comunişti”, justifica Ogoranu data stabilită pentru comemorarea de la Sâmbăta de Sus.

Lângă zidurile Mănăstirii Sâmbăta de Sus a fost ridicată crucea de marmură pe care au fost trecute numele luptătorilor, avîndu-l în frunte pe Părintele Arsenie Boca, sfătuitorul şi temeiul lor spiritual. Osemintele luptătorilor nu au fost însă adunate nici azi, pentru a fi depuse, conform Legământului, sub Cruce. La 42 de ani de la Decretul cu pricina, încă nu se ştie unde au fost aruncate de comunişti. Şi, ceea ce este mai grav, comuniştii aflaţi în toate posturile sub camuflajul actualelor culori politice au refuzat sistematic, de 16 ani încoace, să dezvăluie locul unde sunt îngropate sau aruncate. Ca şi Adevărul, osemintele eroilor acestei ţări sunt încă legate în fiare !

Cartea sa de căpătâi

«Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc» este cartea de căpătâi a lui Ion Gavrilă Ogoranu. Apărută în primii ani după Revoluţie, ea a produs o puternică impresie mai ales în rândul publicului tânăr,prin intensitatea fenomenului Rezistenţei armate anticomuniste, despre care nu ştia decât foarte puţin  sau  distorsionat. Celor două volume le-a urmat cel realizat în  colaborare cu tânăra camaradă şi ucenică Lucia Baki Nicoară – de fapt o evocare a tuturor celor ce au luptat ori au sprijinit lupta de Rezistenţă. În fine, volumul al patrulea este o sinteză a documentelor din cele peste 20 de dosare studiate de Ion Gavrilă la C.N.S.A.S. şi care nu face decât să susţină, de astă dată cu probele inamicului, afirmaţiile făcute în primele două volume.

Ultimul discurs

23 iulie 2005. N-am fi putut crede că avea să fie ultima participare a Bădiei Gavrilă la comemorarea anuală de la Sâmbăta de Sus. După cum greu ne putem imagina comemorarea de anul acesta şi cele ce vor mai fi, fără prezenţa lui. Numele său va fi încrustat de acum pe marmura crucii, alături de pomelnicul celor celor plecaţi la ceruri. Cuvintele sale,   rostite la ultimul pelerinaj  de  la  Mănăstirea  Sâmbăta  trebuie să fie pentru noi, cei rămaşi aici, Testament al vieţii noastre şi al luptei în care ne-am angajat, conştienţi de misiunea noastră.

Acţiunea dusă de el decenii trebuie continuată. După cum tradiţia pelerinajului şi comemorării anuale la Crucea partizanilor de la Sâmbăta de Sus, va trebui continuată cu sfinţenie, ca şi când Bădia Gavrilă ar fi prezent printre noi. Şi va fi, suntem încredinţaţi, mereu în mijlocul nostru.

„Deşi sîntem la vîrste înintate – avea să spună atunci Gavrilă, sutelor de persoane adunate la Crucea Partizanilor – noi nu ne-am terminat încă datoria faţă de ţară, noi nu ieşim la pensie decît atunci când ne vor bate cuiele. Şi avem datoria ca idealurile noastre să le trecem în mîna unor tineri care să ducă mai departe steagul tinerilor de acum 60 de ani. Vrînd ca ţara noastră să rămînă apropiată de Dumnezeu în aşa fel încît spiritul creştin să se reverse în toate domeniile de activitate ale ţării, în cultură, în justiţie, în legi, în obiceiuri, artă. Noi nu ne-am terminat misiunea odată cu trecerea comunismului, idealurile sînt permanente pentru toate timpurile. Sîntem puţini, dar întotdeauna cei puţini au fost purtători de idealuri înalte şi de biruinţă.″

 Rezistenţa Anticomunistă – subiect interzis (încă) în România

Deşi România e singura ţară fostă comunistă în care s-a manifestat o Rezistenţă armată, totuşi, de 16 ani, mai tranşant sau mai ocolit, autorităţile statului nu acceptă să se vorbească despre acest fenomen. Mass-media a ignorat (cu rare excepţii) subiectul, preferînd să aducă în prim plan exclusiv nonvalori precum manelişti agramaţi, fotbalişti inculţi ori vedete cu comportament de femei uşoare. Tot cu unele excepţii, istoricii au ocolit subiectul, iar în programa şcolară se vorbeşte în treacăt despre un fenomen în faţa căruia străinătatea îşi manifestă admiraţia şi interesul.

Ion Gavrilă Ogoranu a explicat în 1999 de ce conducerea statului român nu acceptă să se vorbească despre Rezistenţa anticomunistă. ,,Între luptătorii din rezistenţă au fost şi legionari, şi legionarii sînt o poveste despre care nu trebuie să se vorbească în istoria României, decît cel mult trebuie prezentaţi ca o sperietoare. Şi cum cei ce au privit rezistenţa şi au constatat că în ea au fost mulţi legionari şi-au zis că este mai bine să nu se vorbească deloc despre rezistenţă. Dar nu cumva ar fi posibil să despărţim rezistenţa în cea rea, legionară, şi cea bună, a celorlalţi, aşa cum s-a şi încercat de altfel? Ei bine, acest lucru nu este posibil. Grupurile de rezistenţă, indiferent de cine au fost iniţiate, au avut în componenţa lor şi ofiţeri, şi legionari, şi ţărănişti şi cei care nu au avut vreo activitate politică. Rezistenţa a avut un caracter naţional, nu a fost numai a unei categorii politice. În 1940, în mişcarea legionară au fost înscrişi un milion de tineri între 16 şi 30 de ani. Dintre aceştia, cel puţin 400-500 de mii au luptat în cei 5 ani de război pe front. Poate cineva să spună că nu au fost eroi fiindcă erau legionari? Acelaşi lucru a fost şi cu rezistenţa anticomunistă. Ce mînă sacrilegă ar putea să-i despartă acum în legionari şi nelegionari, în buni şi răi? Nu existenţa luptătorilor legionari face să fie marginalizată rezistenţa. Adevărul e că sînt forţe interne şi externe care, din diferite motive, nu iubesc nici un fel de rezistenţă împotriva comunismului, forţe care fac şi desfac multe în ţara noastră. Istoria românilor se trezeşte târziu, dar se trezeşte…“ susţinea Ion Gavrilă Ogoranu. Nu putem să nu-i dăm dreptate.

(Text apărut în revista « Buciumul »,  ediţie specială, mai 2006)

ANUL JUBILIAR OGORANU. „Urmarirea lui Gavrila constituie cea mai serioasa problema a Securitatii…”

„… începând din ziua de astăzi, urmărirea lui Gavrilă  constituie cea mai serioasă problemă a muncii noastre. Gavrilă este nu numai un fugar, ci este şi un conducător legionar, în jurul lui se creează un mit, şi acesta este un om tare. Trebuie să se muncească serios pentru prinderea lui.” (Colonelul de Securitate Pavel Aranici, 1960)

Citește în continuare ANUL JUBILIAR OGORANU. „Urmarirea lui Gavrila constituie cea mai serioasa problema a Securitatii…”

ANUL JUBILIAR ION GAVRILA OGORANU. „Ati luptat pentru democratie?”

Printre articolele de ziar aparute dupa înfiintarea Fundatiei “Luptatorii din Rezistenta Anticomunista” se afla unul sub semnatura lui Mircea Iorgulescu. Dupa ce repeta insinuarile cuprinse în alte articole anterioare, termina cu o întrebare retorica ce se vrea încuietoare: “Oare pentru democratie au luptat cei din Rezistenta Armata anticomunista?” Citește în continuare ANUL JUBILIAR ION GAVRILA OGORANU. „Ati luptat pentru democratie?”

ANUL JUBILIAR OGORANU. „N-am biruit nici noi, dar speranta ca, în viitor, vom fi întelesi, ne da încredintarea ca, totusi, cândva, vom birui noi, românii…”

„Acuzaţia care se aduce de cele mai multe ori Rezistenţei, e că n-a biruit. Ori, luăm istoria noastră şi constatăm următorul lucru: că istoria noastră e mai mult, e în proporţie covârşitoare, alcătuită din înfrângeri. Dar aceste înfrângeri sunt cele care ne menţin în Istorie şi ne menţin drepturile de a călca pe pământul pe care suntem, în zilele noastre. Citește în continuare ANUL JUBILIAR OGORANU. „N-am biruit nici noi, dar speranta ca, în viitor, vom fi întelesi, ne da încredintarea ca, totusi, cândva, vom birui noi, românii…”

ANUL JUBILIAR OGORANU. „Noi am luptat pentru niste idealuri vesnice…”


„… Să lăsăm idealurile pentru care am luptat şi pentru care majoritatea dintre noi au murit, să le lăsăm pe mâna unor tineri, aşa cum sunteţi voi, cei ce mă priviţi acum, şi ceilalţi… 
Nu sunt idealuri deosebite, sunt idealurile noastre naţionale deci, numai uitate în vremea de faţă, dar care, noi, la vremea respectivă le-am avut, le-am simţit, le-am judecat şi am acţionat după poruncile lor. Citește în continuare ANUL JUBILIAR OGORANU. „Noi am luptat pentru niste idealuri vesnice…”

ANUL JUBILIAR OGORANU. „Istoria românilor se trezeste tarziu, dar se trezeste.”

„Iată cum suntem trataţi azi de către lumea românească! Poate ar trebui o explicaţie, de ce se întâmplă acest lucru. Una ar fi că între luptătorii din rezistenţă au fost şi legionari, iar legionarii sunt o poveste despre care nu trebuie să se vorbească în istoria României, decât cel mult să fie prezentaţi ca o sperietoare. Şi cum cei ce au privit rezistenţa au constatat că în ea au fost mulţi legionari, și-au zis că este mai bine să nu se mai vorbească deloc de rezistenţă… Citește în continuare ANUL JUBILIAR OGORANU. „Istoria românilor se trezeste tarziu, dar se trezeste.”

ANUL JUBILIAR OGORANU. „Noi nu ne-am terminat misiunea…”

„Deşi suntem la vîrste înaintate, noi nu ne-am terminat încă datoria faţă de ţară, noi nu ieşim la pensie decît atunci când ne vor bate cuiele. Şi avem datoria ca idealurile noastre să le trecem în mâna unor tineri care să ducă mai departe steagul tinerilor de acum 60 de ani, vrând ca ţara noastră să rămînă apropiată de Dumnezeu în aşa fel încît spiritul creştin să se reverse în toate domeniile de activitate ale ţării, în cultură, în justiţie, în legi, în obiceiuri, artă.

Noi nu ne-am terminat misiunea odată cu trecerea comunismului, idealurile sînt permanente pentru toate timpurile. Sîntem puţini, dar întotdeauna cei puţini au fost purtători de idealuri înalte şi de biruinţă.″

Ion Gavrilă Ogoranu, 23 iulie 2005. Ultimul discurs la Crucea partizanilor de la Sâmbăta de Sus.

In memoriam LOLA DUMITRESCU.


auroraAm primit trista veste a plecării dintre noi a camaradei AURORA DUMITRESCU, în ziua de 26 ianuarie 2016, la 84 de ani, în urma unei crude boli galopante.

Lola Dumitrescu, aşa cum îi spuneau apropiaţii şi camarazii de luptă, s-a născut în 1932, la Beiuş, judeţul Bihor, şi a absolvit Şcoala Pedagogică, iar apoi Facultatea de Filosofie.

A fost arestată în ziua de 13 decembrie 1951, sub acuzaţia de sprijinire a organizaţiilor de rezistenţă anticomunistă, fiind anchetată în mod bestial, incluisv de celebrul Alexandru Vişinescu. La 3 ianuarie 1953 a fost condamnată la 6 ani închisoare corecţională de Tribunalul Militar Oradea pentru „uneltire contra ordinii sociale”.
A trecut prin închisorile Oradea, Jilava şi Mislea pentru doi ani de zile, iar după eliberare a stat cu domiciliu obligatoriu la Beiuş.
După eliberare din închisoare a suportat numeroase şicane şi a fost urmărită de Securitate. În 1964 a reuşit să-şi finalizeze studiile, absolvind Facultatea de Istorie.