Arhive categorie: Uncategorized

Colindele din închisori au rasunat din nou…

Înaintea răstimpului dedicat meditaţiei şi bucuriei Sărbătorilor sfinte, am colindat pe o parte din foştii deţinuţi politici, dar şi pe urmaşi ai acestora, la Bucureşti. În casele celor prigoniţi şi osândiţi, au răsunat din nou colindele din închisorile comuniste. Credem că, pe lângă a aduce o mângâiere sufletelor greu încercate, acest demers are rostul perpetuării, într-o formă vie, a colindelor din închisorile politice.

LANSARE DE CARTE: „Presa si cultura nationalista din exil”

lansare-carte-olariu-copy-2Lansarea unei inedite lucrări dedicate exilului anticomunist: Sorin Olariu – PRESA SI CULTURA NATIONALISTÃ DIN EXIL – Vineri 28 oct. 2016, ora 17,30, la Librăria Eminescu din Bucureşti (Piaţa Universităţii, Bd. Elisabeta 16

Participã:
• Marius OPREA
• Coriolan BACIU
• Sorin OLARIU
„Lucrarea de faţă este o prezentare a centrelor de cultură şi presă ale grupărilor anticomuniste legionare din exil şi are un scop informativ. Multe din activitaţile exilului au fost îngropate de colbul uitării datorită morţii unora dintre partizanii presei şi culturii naţionaliste din exil dar şi unor cauze ce ţin, din păcate, de aspectul moral al unor urmaşi sau apropiaţi ai acestora care nu s-au ridicat sau nu au avut acelaşi spirit curat românesc .
Cred că a venit timpul ca toate acestea să fie cunoscute tuturor românilor din ţară şi străinatate, oamenilor de cultură indiferent de sensibilitaţile politice dar mai ales tineretului român care este îndreptăţit să-şi cunoască istoria. Abordarea fără partizanat a presei şi culturii legionare din exil v-a duce la umplerea unor pagini albe şi din istoria României.
Am fost surprins de faptul că în facultăţi sau centre de cultură din ţară nu se cunosc sau nu se spun decât foarte puţin despre lupta anticomunistă din România şi exil in perioada 1944-1989 deci implicit a universului românesc oglindit în presa şi manifestările culturale din exil. Acei oameni din exilul amar nu au stat la umbra protectoare a societaţii occidentale sau ascunzându-se in comitete care nu faceau nimic, ci au sacrificat bani, timp, familie, sănatate, chiar soarta celor din ţară luptând pe orice căi contra comunismului ateu. Dacă în România libertatea de exprimare şi cea a presei era îngrădită la maxim şi controlată de politica comunistă, presa legionară a exilului a circulat din Brazilia şi Argentina până în SUA, Canada şi toată Europa de vest. In facultăţile de jurnalism şi istorie actuale se studiază foarte puţin si trunchiat istoria exilului cu toate aspectele sale culturale. Politice educationale atât din cauza lipsei de material dar şi a unor noi bariere democratice apărute in ultimii 20 de ani prin care mai bine se omite intenţionat decât să se amintească sau să se prezinta tendenţios şi denaturant uneori cu aceleaşi clişee comuniste care de fapt jignesc fiinţa naţională a poporului român şi spiritual religios
Provenind dintr-o familie de profesori, deşi ca profesie inginer mi-am îndreptat cercetările spre latura culturală a luptei exilului anticomunist, descoperind un întreg univers spiritual românesc necercetat şi mai ales ignorat, ascuns dar care a dus peste 50 de ani lupta pentru libertatea şi pentru coordonatele esenţiale ale romanismului: creştinismul şi naţionalismul.
În această lucrare în ciuda unor presiuni mai mult sau mai puţin discrete, NU am omis nicio lucrare pe criterii de partizanat legionar sau al valorii pentru lupta exilului românesc în fapt, indiferent de unele aminozităţi aparute în exilul legionar create subiectiv şi legate de evenimente sau persoane care au fost contestate sau disputate. Valoarea culturală a luptei legionare e unică şi am prezentat toate publicaţiile legionare şi evenimentele care le-am găsit în cadrul cercetărilor (cu scuza şi promisiunea de a adauga in ediţiile urmatoare şi altele mai necunoscute care mi-au scăpat).

ANUL JUBILIAR OGORANU. „Am adus din toate colturile lumii tot ce e rau si nu e nevoie ca, în tara asta, cineva sa se ridice si sa înceapa o îndreptare?!”

IMG_20150307_0014 - Copy„Trebuie ştiut că noi nu ne-am făcut datoria numai prin amintirea lor ci numai dacă gândurile, visurile, ce au dorit ei şi pentru ce au luptat ei, măcar în cât de mică parte să le vedem împlinite.” Citește în continuare ANUL JUBILIAR OGORANU. „Am adus din toate colturile lumii tot ce e rau si nu e nevoie ca, în tara asta, cineva sa se ridice si sa înceapa o îndreptare?!”

PROIECTIE DE FILM la Libraria Eminescu. Rezistenta armata din Muntii Banatului.

afis proiectie lucia hossuVino JOI 3 DECEMBRIE, ora 17,30, la Librăria Eminescu, la o întâlnire cu filmele LUCIEI HOSSU LONGIN.

Ştim că sâmbăta la ora 16, când TVR2 programează „O ISTORIE A BRAVILOR” nu eşti disponibil. Şi pentru că vrem să ai acces la O ISTORIE CARE NU SE ÎNVAŢĂ LA ŞCOALĂ, redifuzăm noi filmele. În ambianţa plăcută a LIBRĂRIEI EMINESCU.

Află povestea REZISTENŢEI ARMATE ANTICOMUNISTE, unică în Europa de Est. Află cine au fost eroii sacrificaţi pentru LIBERTATEA şi DEMNITATEA poporului român.

Un eveniment organizat de Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu

Statutul Rezistenţei Armate Anticomuniste din România. Cuvântarea lui Ion Gavrilă Ogoranu la Romfest 1998

„Suntem singura ţară din sud-estul Europei care a avut o rezistenţă armată anticomunistă, ce a durat 10 ani.”

Sunt cuvintele Preşedintelui României, rostite în plenul Congresului American. Cine a auzit sau a citit această afirmaţie e îndreptăţit să creadă că această pagină de istorie se bucură de aprecierea societăţii româneşti.

Nu voi face aici o istorie a rezistenţei anticomuniste. Spun doar atât: că Fundaţia „Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă” a inventariat circa 100 de grupuri înarmate şi vreo 20 de grupuri de paraşutaţi cu sprijinul puterilor apusene. Şi inventarul nu e complet. Când spun „grup”, înseamnă un număr de luptători morţi în luptă, alţii ucişi la Securitate, alţii condamnaţi la moarte şi executaţi, o mulţime condamnaţi la închisoare, familii alungate din vatra părintească, copii marginalizaţi.

Să luăm pe rând sectoarele vieţii româneşti, care ar fi trebuit să se ocupe de această problemă:

l) Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici.

Vă rog, citiţi Statutul din 1990, cu adăugirile ulterioare. În nici un paragraf nu se aminteşte în vreun fel de rezistenţa armată. Dar oare mai era nevoie, de vreme ce asociaţia cuprinde pe cei ce au făcut închisoare, canal? Da, pentru că nu toţi cei implicaţi în rezistenţă au făcut închisoare, în cazul grupului nostru făgărășean, sunt zeci, dacă nu sute de oameni care au rămas nearestaţi, necunoscuţi de securişti. Iată o fată, pe atunci de 18 ani, Anica lftim, care ne-a sprijinit ani de-a rândul. Dacă s-ar fi aflat, ar fi costat-o viaţa, cum s-a întâmplat în alte cazuri. Ea ştia la ce risc se expune şi totuşi şi l-a asumat. N-a cerut şi nu va cere vreo recompensă, nici materială, nici morală. Dar mă gândesc: nu era cazul ca măcar numele să-i fie amintit într-un rând, într-o pagină a istoriei noastre? Acelaşi lucru se poate spune despre soţiile, părinţii, fraţii şi copiii celor ce au luptat şi au murit.

Iată cazul a două văduve de luptători din grupul nostru. Au divorţat încă pe timpul când soţii lor se aflau la munte, la îndemnul lor, dar nu s-au recăsătorit. După statutele AFDPR-ului şi Decretul 118, ele nu pot avea calitatea de văduve de deţinut politic. Problema rămâne şi în cazul soţiilor care s-au recăsătorit, după moartea soţilor lor. Le-au crescut copiii luptătorilor. Nu-i nevoie de o recunoştinţă cât de târzie pentru devotamentul şi implicarea lor de atunci?

Nici în Ordonanţa din 10 iulie 1997 nu există. Sunt considerate persecutate din motive politice următoarele categorii de persoane:

– cei ce au făcut detenţie;

– cei deportaţi în străinătate şi prizonierat;

– cei internaţi abuziv în spitale psihiatrice;

– cei cu domiciliu obligatoriu.

Despre luptătorii din rezistenţă, nici măcar nu se aminteşte!

Cât se poate greşi o astfel de lege se poate vedea din următorul caz: Ion Ilioi, elev de liceu, după şase ani şi jumătate de luptă în munţi, cade rănit grav în mâinile Securităţii. Scapă de execuţie printr-o minune şi face şase ani şi jumătate detenţie. Anii de detenţie sunt luaţi în considerare, dar cei din munţi sunt pe nicăieri!

Personal, deşi am la activ condamnări de zeci de ani închisoare şi două condamnări la moarte, mă aflu, după statute, ilegal în AFDPR, obţinând calitatea în urma unei uimitoare acţiuni de constatare în justiţie.

De altfel, cred, AFDPR-ul a început cu stângul când a acceptat postura de victimă a regimului comunist. Noi nu am fost victime, ci luptători. Dacă reprezentăm ceva, e pentru ce am făcut împotriva regimului comunist, şi nu pentru că am suferit.

Cu sprijinul puterii, s-a creat imaginea „bunului deţinut politic”. Mai întâi el nu trebuia să fi făcut nimic. Ba, dacă era şi de stânga, era o notă bună în plus. Cu toate acestea, a fost arestat, chinuit şi condamnat la mulţi ani de închisoare, şi fie că el moare acolo, fie că iese, el îi iartă pe toţi câţi i-au făcut rău, se retrage şi stă cuminte în băncuţa lui…

Pentru toate cele de mai sus, noi, puţinii supravieţuitori ai Rezistenţei Armate, am înfiinţatFundaţia Luptătorilor din Rezistenţa Armată Anticomunistă, cu scopul de a face cunoscută ţării această pagină din Istoria României.

2) Cum ne privesc istoricii.

Personal, nu cunosc vreun studiu istoric care sa se ocupe de aceste evenimente. Revistele istorice nu scriu aşa ceva, parcă nici n-ar fi existat!

În Istoria Românilor, manual pentru clasa aXII-a de Mihai Manea şi Bogdan Teodorescu, problema este condensată în trei rânduri: „Au fost lichidate cu brutalitate încercările de rezistenţă armată din zona munţilor Bucegi, Făgăraş. S-a manifestat, deşi firav, o rezistenţă militară la instaurarea regimului comunist. Au acţionat astfel grupuri înarmate, ca de exemplu în Banat – Tănase, Ionescu, Blănaru, Spiru, în Oltenia – Dimitriu, în Argeş – Traian, Marinescu, în Făgăraş – Gen. Arsenescu şi fraţii Arnăuţoi. Deci nume fictive, necunoscute: Tănase, Ionescu, Dimitriu… din Spiru Blănaru face doi: Spiru si Blănaru, iar colonelul Arsenescu devine general Arsenescu! Nu s-a ostenit nici măcar să le treacă numele de botez. Scăpare din vedere? Nici vorbă. E vorba de batjocură curată!

Să ne mângâiem că nici altă rezistenţă nu a fost tratată mai cu respect? Iată: „între 1947-1952, au fost înscenate numeroase procese politice, ca acela al Partidului Naţional Ţărănesc, luliu Maniu şi Ion Mihalache, care s-au soldat cu pedepse grele la închisoare sau lagăre de muncă, unde au pierit mulţi adversari ai comuniştilor.”Din astfel de manual învaţă încă elevii din clasa a XII-a! Să ne mirăm că participanţii la Olimpiada de istorie din 1998 erau preocupaţi de probleme ca: deosebirile dintre marxismul clasic al lui Marx şi cel al lui Lenin, Kautzchi, Trotzki sau Stalin, că o tânără cercetătoare îşi ia ca obiect de studiu „Împărţirea după categorii sociale a deputaţilor din Marea Adunare Naţională din 1948”, ajungând la concluzia că ea a fost foarte justă?

3) Cum suntem priviţi de mass-media.

Pentru Televiziunea Română, în afara „Memorialului Durerii”, şi el marginalizat şi sabotat, noi nu existăm. O singură televiziune particulară, Tele7 ABC, ne-a chemat odată într-o emisiune, pentru a răspunde unor ofiţeri de Securitate, care au defăimat rezistenţa. Serialul s-a desfiinţat, iar moderatorul a fost îndepărtat!

Pentru ziarele mari, lupta noastră nu este o preocupare. În decembrie trecut, Fundaţia noastră a avut adunarea pe ţară la Muzeul Ţăranului Român. Am invitat toate posturile de televiziune, de stat şi particulare. Nu a venit nici unul! Am invitat toate ziarele centrale. Un singur ziar a pierdut o informare printre ştiri din pieţele Bucureştiului! Altul 1-a sfădit pe Preşedintele ţării că a fost prezent la adunarea noastră şi alt ziarist se întreba retoric: „Oare pentru democraţie au luptat cei din munţi?”, ca şi cum atunci când erau ucişi oameni şi expuşi la marginea drumului, când un întreg popor era batjocorit şi terorizat, când nu mai erai sigur pe viaţa ta, când nu ştiam dacă vom mai avea ţară, noi, între două lupte, ne preocupam de cum vom face privatizare după victorie, după metoda MEBO sau prin vânzare pentru un dolar! Şi totuşi pentru democraţie am luptat. Nici prin cel mai ascuns gând nu ne-a trecut că, atunci când comunismul va pieri, nu ne vom întoarce la situaţia ţării când a fost alungat Regele, la Constituţia de atunci.

Dar poate au apărut cărţi, care să vorbească despre rezistenţă. Au apărut câteva volume de memorii, tipărite în tiraje mici, din lipsa banilor. Şi aici un amănunt trist. Deşi Fundaţia noastră a apelat la sponsori, până în prezent cifra înscrisă în acest cont este tot 0 lei. Cărţile noastre nu au ajuns în librării ai căror proprietari sunt foştii beneficiari ai regimului comunist.

O altă piedică mare e încă zăvorârea pentru noi a arhivelor Securităţii, unde se află cele mai multe izvoare istorice. Nu avem încă o lege de scoatere la lumină a dosarelor de Securitate, pentru că cei în drept să o facă nu vor să o avem. Noi, foştii luptători, cerem scoaterea la lumină a tuturor arhivelor Securităţii, iar nu numai a „dosarelor personale”, ale celor care nu au fost membri de partid! Trebuie ştiut cine dădea ordinele de arestare a miilor de oameni, de ucidere în masă, ca bunăoară a celor luaţi din închisori în trenurile morţii. Vrem să aflăm din arhiva Securităţii care au fost expediţiile făcute în munţi pentru distrugerea noastră, unităţile armate securiste. Pentru a aprecia amploarea rezistenţei anticomuniste, trebuie cunoscute forţele care au activat pentru distrugerea ei.

4) Cum suntem priviţi de Armată.

Noi, luptătorii, ne-am considerat totdeauna că suntem adevărata armată română şi nu cea silită să cânte pe străzi: „O, Moscovă, patria mea!”. Aşa ne şi iscăleam: Armata Naţională Română. Era de aşteptat ca, imediat după Revoluţie, cei ce au luptat în rezistenţă, între care mulţi ofiţeri, să fie reintegraţi în Corpul Armatei Române, fiecare după meritele lui, să li se recunoască gradul, decoraţiile şi statutul avut. Lucrul nu s-a tăcut, iată un caz. Cele două văduve amintite, ai căror soţi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, au cerut să fie socotite văduve de veterani de război, deoarece soţii lor luptaseră pe front şi fuseseră răniţi şi decoraţi. Li s-a răspuns că lucrul nu este posibil, deoarece soţii lor au fost scoşi din evidenţa militară, în baza condamnărilor avute!

5) Din punct de vedere juridic, noi, luptătorii, ne aflăm în aceeaşi situaţie ca în regimul comunist. Condamnările date de instanţele juridice de atunci sunt toate trecute în cazierul nostrum. Iată cazierul meu. Pe lângă condamnările la închisoare, în condamnarea la moarte este trecut calificativul: „alcătuire de bandă teroristă”!

Doamnelor şi domnilor, de nouă ani societatea românească doreşte să cunoască un terorist în carne şi oase. Iată, îl aveţi în faţa dumneavoastră, atestat cu acte oficiale!

Fundaţia noastră a cerut Ministerului Justiţiei să iniţieze o lege, prin care să anuleze sentinţele date în baza legilor regimului comunist. Ni s-a răspuns că nu este posibil şi că fiecare să-şi facă reabilitarea pe cont propriu. Dar a fost o revoluţie, şi o revoluţie se justifică prin sine însăşi. Ar fi nu numai o umilire, dar şi o imposibilitate să poţi dovedi că am fost condamnaţi pe nedrept după legile de atunci. Noi am făptuit actele, de care am fost acuzaţi. Ne-am constituit în grup înarmat, am instigat, ne-am împotrivit forţei comuniste cu arma, n-am fost condamnaţi degeaba! Dacă se vrea să fim absolviţi de condamnările avute, e nevoie de o lege prin care să se recunoască că acţiunile noastre au fost benefice pentru naţiunea română, pentru demnitatea ei.

Încă un lucru. Toate condamnările noastre au fost urmate de confiscarea averii. Cei mai mulţi dintre noi n-am avut aşa ceva, dar au fost sute de oameni în munţi cărora li s-au confiscat gospodăriile, într-un sat din Apuseni 140 de oameni au fost în situaţia aceasta. Bărbaţii au fost ucişi sau închişi, iar femeile şi copiii strămutaţi în Bărăgan. Casele au fost confiscate şi date celor ce au ajutat Securitatea. După legile votate acum de curând, confiscarea a rămas legală şi definitivă! Am în faţă o sentinţă dată de Curtea de Apel din Alba lulia, prin care o casă făcută de soţ şi soţie, soţul condamnat la moarte, a rămas confiscată şi partea care i s-ar fi cuvenit soţiei, cu toate că ea nu a fost condamnată la confiscarea averii.

E posibil ca în casa învăţătorului Arnăuţoi să rămână în continuare, legal, postul de Poliţie?

Câteva cuvinte despre organele de anchetă. Am dori şi noi să fie anchetaţi foştii torţionari şi ucigaşii fraţilor noştri şi ai familiilor noastre. Nu pentru răzbunare, nici pentru dreptate. Voim doar să aflăm unde i-au aruncat pe fraţii noştri ucişi. Unde zac oasele celor din trenurile morţii? Ce-au făcut cu ei? Ce-a făcut cu copilul, smuls de la pieptul Alexandrinei Teglaru, ofiţerul ce i l-a luat? Unde l-a dus? Acestea nu-s persoane necunoscute. Le dăm noi numele şi adresa exactă. Este vorba numai de buna-credinţă a persoanelor abilitate de a întreprinde o anchetă în acest sens.

6) Cum suntem văzuţi de Biserica noastră națională?

Am lăsat la urmă acest subiect. Nu mai amintesc de cum sunau afuriseniile la adresa noastră atunci. E vorba de cum ne priveşte astăzi Biserica, ca instituţie. Nu ştiu să fi luat o atitudine limpede de condamnare a comunismului. Cât despre o apreciere favorabilă a celor ce s-au opus comunismului, nici vorbă! Măcar faţă de sutele de preoţi care au fost alături de noi în munţi şi au fost ucişi acolo sau condamnaţi la moarte şi executaţi, sau au umplut închisorile şi coloniile de muncă. Şi doar noi am avut conştiinţa că am apărat acolo nu numai fiinţa şi demnitatea neamului, dar şi Credinţa în Iisus Hristos. Au fost dintre noi tineri care, prin vieţuirea lor, s-au ridicat la nivelul Sfinţilor.

Am ridicat la Mănăstirea Brâncoveni de la Sâmbăta, Făgăraş, o cruce – monument pentru cei căzuţi în acei munţi. N-a trecut o lună şi Crucea a fost profanată, tăindu-se cu dalta numele părintelui Arsenie Boca de către stareţa Mănăstirii Prislop şi confesorul acelei mănăstiri, sub motiv că numele părintelui nu poate sta alături de al unor bandiţi! Într-o postfaţă a unei cărţi, o maică Julieta, autoarea morală a profanării sus-amintitei cruci, susţine negru pe alb: „Comunismul a fost de la Dumnezeu”! Nu vi se sperie gândul?

7) Noi şi Parlamentul.

Fundaţia noastră a iniţiat în primăvara acestui an şi a prezentat Parlamentului un proiect de lege cu privire la statutul din rezistenţa armată anticomunistă. Cerem în principiu:

– să se recunoască lupta noastră ca luptă legală pentru fiinţa şi demnitatea poporului român;

– să fie reintegraţi luptătorii în corpul armatei romane;

– să fim recunoscuţi în nume propriu ca persecutaţi politic, alături de cei care au făcut închisoare din motive politice;

– organele de stat sa găsească osemintele celor ucişi dintre noi.

Iată cum suntem trataţi azi de către lumea românească! Poate ar trebui o explicaţie, de ce se întâmplă acest lucru. Una ar fi că între luptătorii din rezistenţă au fost şi legionari, iar legionarii sunt o poveste despre care nu trebuie să se vorbească în istoria României, decât cel mult să fie prezentaţi ca o sperietoare. Şi cum cei ce au privit rezistenţa au constatat că în ea au fost mulţi legionari, și-au zis că este mai bine să nu se mai vorbească deloc de rezistenţă…

Dar nu cumva ar fi posibil să despărţim rezistenţa în cea „rea” legionară şi cea „bună” a celorlalţi, aşa cum s-a şi încercat de altfel? Ei bine, acest lucru nu e posibil. Grupurile de rezistenţă, indiferent de cine au fost iniţiate, au avut în componenţa lor şi ofiţeri, şi legionari, şi ţărănişti, şi inşi care nu avut vreo activitate politică. Rezistenţa nu a fost numai a unei categorii politice, ea a avut un caracter naţional. Drapelul sub care s-a acţionat a fost tricolorul, iar idealurile pentru care s-a luptat au fost ale neamului românesc în întregime.

Iată o analogie: în 1940, în Mişcarea Legionară erau înscrişi 1 milion de tineri între 16 şi de ani. Dintre aceştia, cel puţin 400-500 de mii au luptat în cei cinci ani de război pe front. Poate cineva să spună că nu au fost eroi, fiindcă erau legionari?!

Acelaşi lucru este şi cu luptătorii din rezistenţa anticomunistă. Iată un caz. Într-o groapă comună, la Sibiu, au fost găsite osemintele a 7 luptători, între care şi maiorul Dabija. Trei dintre ei au fost legionari, unul naţional ţărănist, iar doi nu ştim dacă au avut vreo orientare politică. Aceştia au luptat împreună. Au căzut răniţi împreună, au fost anchetaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi împreună. Au stat 40 de ani în aceeaşi groapă, amestecându-li-se oasele, de nu eşti sigur că în cei 7 saci de plastic sunt numai oasele celui scris pe etichetă…

Ce mână sacrilegă ar putea să tragă linie acum între legionari şi nelegionari, între buni şi răi?Luptătorii din rezistenţă nu pot fi luaţi decât împreună. Şi, la urma urmei, munţii erau şi atunci tot acolo unde sunt şi astăzi, în moţi egal pentru toţi tinerii României. Dacă numai unii dintre tineri au îndrăznit să se urce în ei şi să lupte, istoria va trebui să se mulţumească cu aceştia, buni sau răi, aşa cum au fost. Nu existenţa luptătorilor legionari face să fie marginalizată rezistenţa. Adevărul este că sunt forţe interne şi externe care, din diferite motive, nu iubesc nici un fel de rezistenţă împotriva comunismului, forţe care fac şi desfac multe în ţara noastră.

Se vor schimba treburile în viitor? Sunt sigur că da. Istoria românilor se trezeşte târziu, dar se trezeşte. Mi-e teamă numai să nu apară şi cu numele nostru ceva întreprinderi de băuturi spirtoase, cum există pe la Alba lulia una cu numele de Avram Iancu!

Trebuie spus, dacă mai e nevoie, că cerem schimbarea atitudinii faţă de noi a societăţii româneşti. Nu pentru noi, luptătorii, vrem acest lucru. Cei morţi, acolo unde sunt, nu pot fi atinşi nici de laudele, nici de hula duşmanilor. Pe foarte puţinii ce mai trăim, după ce am trecut prin ce am trecut, nu ne mai încântă deşertăciunile acestei lumi.

De recunoaşterea luptei noastre au nevoie tinerii, pentru a se simţi mândri că au avut astfel de înaintaşi. De recunoaşterea luptei noastre are nevoie Istoria României, ca să nu mai vorbească unii şi alţii despre… „neantul valah”.

16 septembrie 1998

Ion Gavrilă-Ogoranu

Despre EL – Eroul

Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut în anul 1923 într-o familie românească cu şase copii, în Ţara Făgăraşului. A învăţat la liceul „Radu Negru” din Făgăraş, unde a fãcut parte din Frăţia de Cruce „Negoiul”. A urmat timp de patru ani cursurile a două facultăţi: Facultatea de Agronomie din Cluj şi Academia de Înalte Studii Economice Braşov. A făcut armata la 12 Vânători de Munte (pentru un timp participând la frontul de apus) şi la Şcoala Militară de ofiţeri Câmpulung Muscel.

S-a angajat ca luptător anticomunist şi în facultate, la Cluj şi la Braşov. S-a încadrat cu întreaga viaţă deplin şi pentru totdeauna în Rezistenţa armată anticomunistă, conducând şapte ani Grupul Carpatin Făgărăşan. În această calitate a desfăşurat un parteneriat militar cu NATO anticomunist în anii 1951-1954. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste în contumacie la zeci de ani închisoare şi, la urmă, de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, organele securităţii nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuţie la intervenţia directă a preşedintelui american, Nixon.

După 1989 s-a implicat participativ în viaţa socială şi politică, a devenit preşedinte al Partidului Pentru Patrie, şi a desfăşurat o intensă activitate publicistică.

A decedat la 1 mai 2006 după ce şi-a petrecut bătrâneţile în satul Galtiu, comuna Sântimbru, jud. Alba.

 

Lupta anticomunistă

„Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină.” (Ion Gavrilă Ogoranu)

Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: Securitatea.

Românii au ieşit din ce-al doilea război mondial ca popor învins şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da” sau „nu”, în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei „Pantiuşa” Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, Vincse, şi Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc (ing. Pop), Partidul Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe.

S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold „Kim” Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.

Grupul Carpatin FĂgĂrĂŞan

Într-un raport al Securităţii a fost dată cifra de 1300 de astfel de grupări. În arhiva Securităţii nu se găsesc date despre grupurile paraşutate de puterile vestice în România, decât ceea ce a apărut în presă cu prilejul procesului din noiembrie 1953, necunoscându-li-se numărul.

Între grupurile de rezistenţă din munţi, se numără şi grupul făgărăşan, la început sub numele de banda Haşu, banda Haşu-Gavrilă, banda Gavrilă. Ei s-au numit Grupul Carpatin Făgărăşan.

Era prin 1947. Câteva sute de făgărăşeni gata de a se opune cu arma stăpânirii comuniste impusă de Armata Roşie. Era vremea când Braşovul urma să se numească Oraşul Stalin, din raionul Stalin, din regiunea Stalin, unde era instalat la Securitate (care încă mai avu scurt timp denumirea de Siguranţa statului) consilierul sovietic Alexandru Filipov, ajutat de colonelul de securitate Coloman Ambruş, căpitanii Ernest Deitel, Izu Averbuch (Auerbach), Moritz, Francisc Gergely, Alexandru Nagy şi alţii cu nume de aceeaşi rezonanţă, dar şi de colonelul Gheorghe Crăciun, căpitanul Ion Cârnu, Stelian Alexandrescu şi Stoica. Cei dintâi comandau, iar ceilalţi executau treburile murdare.

Ion Gavrilă Ogoranu era încadrat într-o organizaţie condusă de tânărul inginer Gheorghe Toader, şef de promoţie a Politehnicii din Bucureşti. Se aflau în legătură cu rezistenţa militară din garnizoana Făgăraş, prin cpt. Sabin Mare, precum şi cu organizaţia studenţilor şi muncitorilor din Braşov, prin Gheorghe Jimboi şi fraţii Alexandru şi Ion Fulicea. Se cunoştea existenţa la vremea aceea a unui comandament unic pe ţară al tuturor forţelor anticomuniste. La Sâmbăta de Sus se afla, cu domiciliu obligatoriu, prof. Nicolae Petraşcu, secretar al Mişcării Legionare, iar în Recea se afla generalul în rezervă Vasile Mitrea.

La arestările din 1948, au fost închişi cei mai mulţi dintre studenţii făgărăşeni activi în mişcare, între care Iancu Morar, Moise Bărcuţean, Ion Ivan, Gheorghe Peptea, Gheorghe Bulgăr, Octavian Tomuţa, Octavian Crişan, Octavian Popa, Aurel Nuţiu, Nelu Muntean. Dintre cei arestaţi atunci urmau să fie ucişi în închisoare: ing. Gheorghe Toader, dr. Petru Săbăduş, Gheorghe Jimboi şi muncitorul Ion Fulicea. De asemenea au fost arestaţi majoritatea fraţilor de cruce de la Liceul Radu Negru, în frunte cu Victor Roşca. În timpul arestărilor de la Braşov a fost împuşcat şi ucis în stradă, în plin oraş, studentul Isac.

Trebuie amintit că arestările din 1948 au fost făcute de comisari ai Siguranţei, Poliţiei, şi ofiţeri ai Jandarmeriei, care la mai puţin de un an urmau să fie la rândul lor arestaţi şi condamnaţi.

Puţinii studenţi şi elevi scăpaţi de arestare au pus bazele grupului de rezistenţă de pe versantul nordic al munţilor Făgăraş.

În partea răsăriteană a judeţului Făgăraş, s-a organizat grupul „Vultanul”, sub conducerea învăţătorului Pridon, din Părău, căpitan în rezervă, fost voluntar în armata română în primul război mondial. Alături de el se afla studentul Marcel Cornea, învăţătorul Ioan Boamfă şi tânărul Ioan Buta. Fraţii de cruce Ion Mogoş şi Niculae Mazilu, ieşiţi din închisoare, au adunat într-o organizaţie tinerii din satele din jurul Făgăraşului şi, prin Victor Ioan Pică, au reînfiinţat frăţia de la Liceul Radu Negru.

Au urmat apoi ani lungi de înfruntări cu forţele regimului: Miliţie, Securitate sau chiar cu armata activă. În cele 146 dosare de urmărire ale Securităţii apar menţionate 108 acţiuni întreprinse împotriva grupării, iar dintre membrii ei au căzut pe rând, după cum urmează: primul ucis în luptă în noiembrie 1950, a fost studentul Marcel Cornea, în satul Părău, şi a fost prins rănit studentul Gilu Radeş. A urmat în decembrie, feciorul Toma Pirău (Porâmbu), căzut în luptă în satul Ileni, în şura lui Dumitru Cornea.

În Sărata, a fost împuşcat învăţătorul Ion Cândea. În ajunul Crăciunului, mor vânduţi, luptând, elevii: Ion Mogoş şi Niculae Mazilu în satul Pădureni, judeţul Timiş, în casa lui Traian Muraru. Sunt prinşi răniţi într-o ciocnire în Râuşor elevul Silviu Socol, ţăranul Gheorghe Arsu, studenţii Gheorghe Duminecă şi Nicolae Stanciu din Aluniş, Olt. Toţi aceştia, împreună cu plutonierii Partenie Cosma, Dumitru Cornea, Traian Muraru, învăţător Pridon, căpitan activ Traian Monea au fost condamnaţi la moarte anul 1951. Sute de oameni au foist arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de închisoare. A fost arestat şi studentul Mihai Maga, a pierit fără urmă sublocotenentul Frâncu.

Pleacă dintre noi în străinătate căpitanul Sabin Mare, cu angajamentul că se va întoarce paraşutat. Sunt ucişi în condiţii necunoscute, membrii grupului de paraşutaţi, lansat la Sărata, Făgăraş: Constantin Săplăcan, Ilie Puiu, Wilhelm Spiendler, Mathias Bohn şi Gheorghe Bârsan. În legătură cu ei sunt condamnaţi la moarte şi executaţi fraţii de cruce Mircea Coman şi Serafim Ilisie.

În 1951, în decembrie, este rănit grav, căzând în mâinile Securităţii, luptătorul Dumitru Moldovan din Lisa, Făgăraş, şi este prins tatăl său, Vasile Moldovan. Este prins Petru Novac, tatăl lui Nelu Novac.

În februarie 1952, în satul Voievodeni, este vândut şi ucis Andrei Haşu (Baciu), conducătorul de fapt al grupului. Spre finele anului 1952, în Poiana Sibiului, este ucis în luptă, lt. „Dumitriu”, pe numele real Gheorghe Ionele din Arieşeni, Alba. Este prinsă în Avrig, a doua zi de Crăciun, Lenuţa Făină.

Timp de doi ani n-a mai murit nimeni din grup. Au rămas 11 persoane, venind şi Ioan Pop din Lisa în rândurile grupării. În 1953, a murit sau a fost prins căpitanul Sabin Mare, alături de Gavrilă Pop.

La 6 august 1954, cad în luptă cu forţele Securităţii la Obreja, Alba: Gheorghe Şovăială şi Gelu Novac. La 20 august, cade în mâinile Securităţii la Avrig, grav rănit, elevul Ion Ilioi. Este prins rănit în Porumbacu de Jos, preotul greco-catolic Ioan David şi cumnatul său Candid Bărdaş. În Porumbacul de Sus, este prins dr. Consantin Cismaş.

În iunie 1955, Remus Sofonea, rănit grav, şi Laurean Haşu hotărăsc să se sinucidă pentru a nu cădea vii în mâinile Securităţii. Laurean Haşu nu moare, ci e salvat şi vindecat de prof. Olimpiu Borzea.

Sunt prinşi prin vânzare, pe rând, în anul 1955, studenţii Ion Chiujdea şi Laurean Haşu, elevii Ioan Novac şi Victor Metea, iar în primăvara anului 1956 Ioan Pop. Aceştia, împreună cu prof. Olimpiu Borzea şi dr. Nicolae Burlacu, sunt condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava în noiembrie 1957, mai puţin ultimii doi, cărora li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Victor Metea, care a refuzat să facă cerere de recurs şi graţiere, drept pedeapsă, a mai fost ţinut viu în lanţuri, până în aprilie 1958. Dr. Pompiliu Stanciu a murit în arestul Securităţii, în condiţii suspecte.

Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-au fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care i-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii. Dintre acestea amintesc: fam. Borzea din Viştea de Jos, Bucelea din Viştea de Sus, fraţii Elisabeta Malene şi Remus Budac din Cârţa, fam. Vasile Mureşan din Dăişoara, Bârsan din Retiş, Aroneasa, Comşa, Gavrilă, Iftim din Cincu, Aurel Dăişorean din Merghindeal, Ieronim Mihai din Bărcut, Ieronim Albu din Crihalma, Gheorghe şi Ion Buta din Jibert, medicii Gheorghe Brescan şi Vasile Munteanu, Ion şi Nicolae Grecu din Şoarş, sute de familii din toate satele din Ţara Oltului, care se găseau ca bănuiţi în arhivele Securităţii. Nu trebuiesc uitaţi sutele de ciobani din Argeş şi Muscel, nici pădurarii din zona Făgăraş.

Caracteristic pentru toţi aceşti oameni e declaraţia preotesei Valeria Raita, dată la Securitate: „Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe Metea şi pe Gavrilă, care-mi sunt dragi ca şi copiii mei”.

Nu doar ei au făcut rezistenţa anicomunistă. Înaintea lor au fost preoţii ortodocşi sau uniţi cu Roma, în frunte cu Arsenie Boca, stareţul Mănăstirii Sâmbăta, preot David Ion din Scorei, Stanislav Axente din Lisa, Dascălu din Arpaş, Bălescu din Ucea de Sus, Moldovan din Recea, Raita şi Motoc din Săsciori, Coriolan Buracu din Făgăraş, şi alţii care au luat calea închisorilor sau a Canalului.

Aceeaşi atitudine demnă au avut-o intelectualii din regiune, în special profesorii şi învăţătorii. Lista lor începe cu prof. Nicolae Petraşcu, Virgil Mateiaş, Romulus Ursu, Valer Literat, Mihai Novac, Săbăduş, notarul Moise Câlţea. Ei au fost în acel colţ de ţară un dram de demnitate creştină şi naţională, un picur de speranţă în viitor. „I-am întrebat”, scrie unul din martori, într-o declaraţie în arhiva Securităţii, „dacă ei mai cred într-o cădere a regimului comunist din ţară. Mi-au răspuns: ce nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu”.

Rezistenţa făgărăşană, ca de altfel întreaga rezistenţă anticomunistă pe ţară, lucru ce reiese din documentele de atunci, a avut trei caracteristici:

Caracter naţional, indiferent de cine a fost iniţiată şi constituită, militari, legionari, ţărănişti, intelectuali, studenţi, elevi, ţărani, muncitori, preoţi, scopul rezistenţei era SALVAREA ROMÂNIEI DE REGIMUL COMUNIST, sau măcar salvarea demnităţii poporului român. Drapelul sub care se lupta era tricolorul. Toţi aveau conştiinţa că reprezintă adevăratul stat român, şi nu cel impus cu forţa de Armata Roşie şi consilierii sovietici. În acuzaţiile ce li s-au adus şi pentru care au fost condamnaţi era şi aceea că şi-au însuşit atribute ale statului român. Adevărat, aşa a fost. Cu această conştiinţă s-a luptat şi s-a murit! De asemenea aveau conştiinţa că reprezintă adevărata armată română, şi nu cea silită să cânte pe străzi, „O, Moscova, patria mea”.
Al doilea caracter a fost cel creştin. Luptând pentru neamul românesc, au luptat cu credinţa că luptă pentru prezenţa lui Hristos în sufletul neamului nostru, pentru valorile creştine, pentru adevăr şi dreptate, pentru ca neamul nostru să rămână creştin aşa cum a fost în cei 2000 de ani.
Caracter monarhic, luptam pentru o Românie regală, cu o constituţie democratică, în care să se prevadă: drepturi, obligaţii şi libertăţi pentru toţi cetăţenii ţării, de orice neam şi de orice stare socială.

Tactica Şi strategia Grupului Carpatin FĂGĂRĂŞAN

Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.

Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („…pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi locotenentul Alexandru Moritz.)

Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi munţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde, odată descoperit centrul de rezistenţă, Securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă, eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.

Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.

Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile Securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele Securităţii, dactilografiate sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost microfilmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă, microfilmată.

După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul volum în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.

În prefaţa volumului al treilea, am spus că, pentru a scrie o istorie a grupului, pe lângă amintiri, e nevoie de documentele Securităţii.

Astăzi le avem. Nu toate. La C.N.S.A.S a sosit de la Securitate dosarul operativ 846.873, înregistrat aici sub nr. 770. Sunt în total 124 de volume, ce cuprind 49.890. file. Din acest număr 30 volume au fost alcătuite de Miliţie, restul de Securitate. Tot aici se mai află un dosar penal, format din 16 volume, cuprinzând procesul din 1957 şi condamnarea luptătorilor la Sibiu. Se mai găsesc câteva dosare provenite de la regionalele Securităţii, altele decât cea din regiunea Stalin. Nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din oraşul Stalin din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnări la moarte. Nu se află informaţii despre paraşutaţii de către puterile apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiştilor americani, englezi şi francezi. Nu se află nici o referire la modul cum a fost arestat şi anchetat autorul acestor rânduri, şi nici despre urmărirea sa, ulterioară. Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informaţii în urma cărora am fost acuzaţi de legături cu imperialiştii, pentru a fi condamnaţi pentru spionaj şi trădare. Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenţei anticomuniste.

________________________________________________________________________________

 

CÂTEVA DIN LUCRĂRILE EROULUI

Ion Gavrilă Ogoranu a simţit mereu nevoia de a împărtăşii cu lumea gandurile şi faptele trăite de-a lungul anilor lungi de prigoană.

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc vol. 1

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc vol. 2

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc vol. 3

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc vol. 4

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc vol. 5

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc vol. 6

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc vol. 7

Întâmplări din lumea lui Dumnezeu

Amintiri din copilărie

Iuda

 

 

Rezistenţa naţională la Craiova! Ogoranu va fi prezent în inima Olteniei

Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu” şi Federaţia Română a Foştilor Deţinuti Politici Luptători Anticomunişti organizează, joi 26 maiora 16,oo, la Craiova la Biblioteca Româno-Americană (str. Fraţii Buzeşti), proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe” şi prezentarea cărţii “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”.

Citește în continuare Rezistenţa naţională la Craiova! Ogoranu va fi prezent în inima Olteniei