Despre EL – Eroul – Fundatia Ion Gavrila Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu (text parţial după o autobiografie a eroului)

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut în anul 1923 într-o familie românească cu şase copii, în Ţara Făgăraşului. A învăţat la liceul „Radu Negru” din Făgăraş, unde a fãcut parte din Frăţia de Cruce „Negoiul”. A urmat timp de patru ani cursurile a două facultăţi: Facultatea de Agronomie din Cluj şi Academia de Înalte Studii Economice Braşov. A făcut armata la 12 Vânători de Munte (pentru un timp participând la frontul de apus) şi la Şcoala Militară de ofiţeri Câmpulung Muscel.

S-a angajat ca luptător anticomunist şi în facultate, la Cluj şi la Braşov. S-a încadrat cu întreaga viaţă deplin şi pentru totdeauna în Rezistenţa armată anticomunistă, conducând şapte ani Grupul Carpatin Făgărăşan. În această calitate a desfăşurat un parteneriat militar cu NATO anticomunist în anii 1951-1954. Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste în contumacie la zeci de ani închisoare şi, la urmă, de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, organele securităţii nu au putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuţie la intervenţia directă a preşedintelui american, Nixon.

După 1989 s-a implicat participativ în viaţa socială şi politică, a devenit preşedinte al Partidului Pentru Patrie, şi a desfăşurat o intensă activitate publicistică.

A decedat la 1 mai 2006 după ce şi-a petrecut bătrâneţile în satul Galtiu, comuna Sântimbru, jud. Alba.

Lupta anticomunistă

„Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină.” (Ion Gavrilă Ogoranu)

Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: Securitatea.

Românii au ieşit din ce-al doilea război mondial ca popor învins şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, „da” sau „nu”, în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei „Pantiuşa” Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, Vincse, şi Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc (ing. Pop), Partidul Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe.

S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold „Kim” Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.

Grupul Carpatin FĂgĂrĂŞan

Într-un raport al Securităţii a fost dată cifra de 1300 de astfel de grupări. În arhiva Securităţii nu se găsesc date despre grupurile paraşutate de puterile vestice în România, decât ceea ce a apărut în presă cu prilejul procesului din noiembrie 1953, necunoscându-li-se numărul.

Între grupurile de rezistenţă din munţi, se numără şi grupul făgărăşan, la început sub numele de banda Haşu, banda Haşu-Gavrilă, banda Gavrilă. Ei s-au numit Grupul Carpatin Făgărăşan.

Era prin 1947. Câteva sute de făgărăşeni gata de a se opune cu arma stăpânirii comuniste impusă de Armata Roşie. Era vremea când Braşovul urma să se numească Oraşul Stalin, din raionul Stalin, din regiunea Stalin, unde era instalat la Securitate (care încă mai avu scurt timp denumirea de Siguranţa statului) consilierul sovietic Alexandru Filipov, ajutat de colonelul de securitate Coloman Ambruş, căpitanii Ernest Deitel, Izu Averbuch (Auerbach), Moritz, Francisc Gergely, Alexandru Nagy şi alţii cu nume de aceeaşi rezonanţă, dar şi de colonelul Gheorghe Crăciun, căpitanul Ion Cârnu, Stelian Alexandrescu şi Stoica. Cei dintâi comandau, iar ceilalţi executau treburile murdare.

Ion Gavrilă Ogoranu era încadrat într-o organizaţie condusă de tânărul inginer Gheorghe Toader, şef de promoţie a Politehnicii din Bucureşti. Se aflau în legătură cu rezistenţa militară din garnizoana Făgăraş, prin cpt. Sabin Mare, precum şi cu organizaţia studenţilor şi muncitorilor din Braşov, prin Gheorghe Jimboi şi fraţii Alexandru şi Ion Fulicea. Se cunoştea existenţa la vremea aceea a unui comandament unic pe ţară al tuturor forţelor anticomuniste. La Sâmbăta de Sus se afla, cu domiciliu obligatoriu, prof. Nicolae Petraşcu, secretar al Mişcării Legionare, iar în Recea se afla generalul în rezervă Vasile Mitrea.

La arestările din 1948, au fost închişi cei mai mulţi dintre studenţii făgărăşeni activi în mişcare, între care Iancu Morar, Moise Bărcuţean, Ion Ivan, Gheorghe Peptea, Gheorghe Bulgăr, Octavian Tomuţa, Octavian Crişan, Octavian Popa, Aurel Nuţiu, Nelu Muntean. Dintre cei arestaţi atunci urmau să fie ucişi în închisoare: ing. Gheorghe Toader, dr. Petru Săbăduş, Gheorghe Jimboi şi muncitorul Ion Fulicea. De asemenea au fost arestaţi majoritatea fraţilor de cruce de la Liceul Radu Negru, în frunte cu Victor Roşca. În timpul arestărilor de la Braşov a fost împuşcat şi ucis în stradă, în plin oraş, studentul Isac.

Trebuie amintit că arestările din 1948 au fost făcute de comisari ai Siguranţei, Poliţiei, şi ofiţeri ai Jandarmeriei, care la mai puţin de un an urmau să fie la rândul lor arestaţi şi condamnaţi.

Puţinii studenţi şi elevi scăpaţi de arestare au pus bazele grupului de rezistenţă de pe versantul nordic al munţilor Făgăraş.

În partea răsăriteană a judeţului Făgăraş, s-a organizat grupul „Vultanul”, sub conducerea învăţătorului Pridon, din Părău, căpitan în rezervă, fost voluntar în armata română în primul război mondial. Alături de el se afla studentul Marcel Cornea, învăţătorul Ioan Boamfă şi tânărul Ioan Buta. Fraţii de cruce Ion Mogoş şi Niculae Mazilu, ieşiţi din închisoare, au adunat într-o organizaţie tinerii din satele din jurul Făgăraşului şi, prin Victor Ioan Pică, au reînfiinţat frăţia de la Liceul Radu Negru.

Au urmat apoi ani lungi de înfruntări cu forţele regimului: Miliţie, Securitate sau chiar cu armata activă. În cele 146 dosare de urmărire ale Securităţii apar menţionate 108 acţiuni întreprinse împotriva grupării, iar dintre membrii ei au căzut pe rând, după cum urmează: primul ucis în luptă în noiembrie 1950, a fost studentul Marcel Cornea, în satul Părău, şi a fost prins rănit studentul Gilu Radeş. A urmat în decembrie, feciorul Toma Pirău (Porâmbu), căzut în luptă în satul Ileni, în şura lui Dumitru Cornea.

În Sărata, a fost împuşcat învăţătorul Ion Cândea. În ajunul Crăciunului, mor vânduţi, luptând, elevii: Ion Mogoş şi Niculae Mazilu în satul Pădureni, judeţul Timiş, în casa lui Traian Muraru. Sunt prinşi răniţi într-o ciocnire în Râuşor elevul Silviu Socol, ţăranul Gheorghe Arsu, studenţii Gheorghe Duminecă şi Nicolae Stanciu din Aluniş, Olt. Toţi aceştia, împreună cu plutonierii Partenie Cosma, Dumitru Cornea, Traian Muraru, învăţător Pridon, căpitan activ Traian Monea au fost condamnaţi la moarte anul 1951. Sute de oameni au foist arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de închisoare. A fost arestat şi studentul Mihai Maga, a pierit fără urmă sublocotenentul Frâncu.

Pleacă dintre noi în străinătate căpitanul Sabin Mare, cu angajamentul că se va întoarce paraşutat. Sunt ucişi în condiţii necunoscute, membrii grupului de paraşutaţi, lansat la Sărata, Făgăraş: Constantin Săplăcan, Ilie Puiu, Wilhelm Spiendler, Mathias Bohn şi Gheorghe Bârsan. În legătură cu ei sunt condamnaţi la moarte şi executaţi fraţii de cruce Mircea Coman şi Serafim Ilisie.

În 1951, în decembrie, este rănit grav, căzând în mâinile Securităţii, luptătorul Dumitru Moldovan din Lisa, Făgăraş, şi este prins tatăl său, Vasile Moldovan. Este prins Petru Novac, tatăl lui Nelu Novac.

În februarie 1952, în satul Voievodeni, este vândut şi ucis Andrei Haşu (Baciu), conducătorul de fapt al grupului. Spre finele anului 1952, în Poiana Sibiului, este ucis în luptă, lt. „Dumitriu”, pe numele real Gheorghe Ionele din Arieşeni, Alba. Este prinsă în Avrig, a doua zi de Crăciun, Lenuţa Făină.

Timp de doi ani n-a mai murit nimeni din grup. Au rămas 11 persoane, venind şi Ioan Pop din Lisa în rândurile grupării. În 1953, a murit sau a fost prins căpitanul Sabin Mare, alături de Gavrilă Pop.

La 6 august 1954, cad în luptă cu forţele Securităţii la Obreja, Alba: Gheorghe Şovăială şi Gelu Novac. La 20 august, cade în mâinile Securităţii la Avrig, grav rănit, elevul Ion Ilioi. Este prins rănit în Porumbacu de Jos, preotul greco-catolic Ioan David şi cumnatul său Candid Bărdaş. În Porumbacul de Sus, este prins dr. Consantin Cismaş.

În iunie 1955, Remus Sofonea, rănit grav, şi Laurean Haşu hotărăsc să se sinucidă pentru a nu cădea vii în mâinile Securităţii. Laurean Haşu nu moare, ci e salvat şi vindecat de prof. Olimpiu Borzea.

Sunt prinşi prin vânzare, pe rând, în anul 1955, studenţii Ion Chiujdea şi Laurean Haşu, elevii Ioan Novac şi Victor Metea, iar în primăvara anului 1956 Ioan Pop. Aceştia, împreună cu prof. Olimpiu Borzea şi dr. Nicolae Burlacu, sunt condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava în noiembrie 1957, mai puţin ultimii doi, cărora li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Victor Metea, care a refuzat să facă cerere de recurs şi graţiere, drept pedeapsă, a mai fost ţinut viu în lanţuri, până în aprilie 1958. Dr. Pompiliu Stanciu a murit în arestul Securităţii, în condiţii suspecte.

Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-au fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care i-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii. Dintre acestea amintesc: fam. Borzea din Viştea de Jos, Bucelea din Viştea de Sus, fraţii Elisabeta Malene şi Remus Budac din Cârţa, fam. Vasile Mureşan din Dăişoara, Bârsan din Retiş, Aroneasa, Comşa, Gavrilă, Iftim din Cincu, Aurel Dăişorean din Merghindeal, Ieronim Mihai din Bărcut, Ieronim Albu din Crihalma, Gheorghe şi Ion Buta din Jibert, medicii Gheorghe Brescan şi Vasile Munteanu, Ion şi Nicolae Grecu din Şoarş, sute de familii din toate satele din Ţara Oltului, care se găseau ca bănuiţi în arhivele Securităţii. Nu trebuiesc uitaţi sutele de ciobani din Argeş şi Muscel, nici pădurarii din zona Făgăraş.

Caracteristic pentru toţi aceşti oameni e declaraţia preotesei Valeria Raita, dată la Securitate: „Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe Metea şi pe Gavrilă, care-mi sunt dragi ca şi copiii mei”.

Nu doar ei au făcut rezistenţa anicomunistă. Înaintea lor au fost preoţii ortodocşi sau uniţi cu Roma, în frunte cu Arsenie Boca, stareţul Mănăstirii Sâmbăta, preot David Ion din Scorei, Stanislav Axente din Lisa, Dascălu din Arpaş, Bălescu din Ucea de Sus, Moldovan din Recea, Raita şi Motoc din Săsciori, Coriolan Buracu din Făgăraş, şi alţii care au luat calea închisorilor sau a Canalului.

Aceeaşi atitudine demnă au avut-o intelectualii din regiune, în special profesorii şi învăţătorii. Lista lor începe cu prof. Nicolae Petraşcu, Virgil Mateiaş, Romulus Ursu, Valer Literat, Mihai Novac, Săbăduş, notarul Moise Câlţea. Ei au fost în acel colţ de ţară un dram de demnitate creştină şi naţională, un picur de speranţă în viitor. „I-am întrebat”, scrie unul din martori, într-o declaraţie în arhiva Securităţii, „dacă ei mai cred într-o cădere a regimului comunist din ţară. Mi-au răspuns: ce nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu”.

Rezistenţa făgărăşană, ca de altfel întreaga rezistenţă anticomunistă pe ţară, lucru ce reiese din documentele de atunci, a avut trei caracteristici:

Caracter naţional, indiferent de cine a fost iniţiată şi constituită, militari, legionari, ţărănişti, intelectuali, studenţi, elevi, ţărani, muncitori, preoţi, scopul rezistenţei era SALVAREA ROMÂNIEI DE REGIMUL COMUNIST, sau măcar salvarea demnităţii poporului român. Drapelul sub care se lupta era tricolorul. Toţi aveau conştiinţa că reprezintă adevăratul stat român, şi nu cel impus cu forţa de Armata Roşie şi consilierii sovietici. În acuzaţiile ce li s-au adus şi pentru care au fost condamnaţi era şi aceea că şi-au însuşit atribute ale statului român. Adevărat, aşa a fost. Cu această conştiinţă s-a luptat şi s-a murit! De asemenea aveau conştiinţa că reprezintă adevărata armată română, şi nu cea silită să cânte pe străzi, „O, Moscova, patria mea”.
Al doilea caracter a fost cel creştin. Luptând pentru neamul românesc, au luptat cu credinţa că luptă pentru prezenţa lui Hristos în sufletul neamului nostru, pentru valorile creştine, pentru adevăr şi dreptate, pentru ca neamul nostru să rămână creştin aşa cum a fost în cei 2000 de ani.
Caracter monarhic, luptam pentru o Românie regală, cu o constituţie democratică, în care să se prevadă: drepturi, obligaţii şi libertăţi pentru toţi cetăţenii ţării, de orice neam şi de orice stare socială.

Tactica Şi strategia Grupului Carpatin FĂGĂRĂŞAN

Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km. fără căi de comunicaţie, împădurit.

Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („…pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi locotenentul Alexandru Moritz.)

Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi munţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoitatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde, odată descoperit centrul de rezistenţă, Securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cît timp nu era zăpadă, eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare.

Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.

Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile Securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele Securităţii, dactilografiate sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost microfilmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă, microfilmată.

După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul volum în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.

În prefaţa volumului al treilea, am spus că, pentru a scrie o istorie a grupului, pe lângă amintiri, e nevoie de documentele Securităţii.

Astăzi le avem. Nu toate. La C.N.S.A.S a sosit de la Securitate dosarul operativ 846.873, înregistrat aici sub nr. 770. Sunt în total 124 de volume, ce cuprind 49.890. file. Din acest număr 30 volume au fost alcătuite de Miliţie, restul de Securitate. Tot aici se mai află un dosar penal, format din 16 volume, cuprinzând procesul din 1957 şi condamnarea luptătorilor la Sibiu. Se mai găsesc câteva dosare provenite de la regionalele Securităţii, altele decât cea din regiunea Stalin. Nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din oraşul Stalin din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnări la moarte. Nu se află informaţii despre paraşutaţii de către puterile apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiştilor americani, englezi şi francezi. Nu se află nici o referire la modul cum a fost arestat şi anchetat autorul acestor rânduri, şi nici despre urmărirea sa, ulterioară. Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informaţii în urma cărora am fost acuzaţi de legături cu imperialiştii, pentru a fi condamnaţi pentru spionaj şi trădare. Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenţei anticomuniste.

________________________________________________________________________________